Daniile românesti pentru Mt. Athos

Domnii şi boierii Ţărilor Române au dăruit bani mînăstirilor Kutlumuz, Zografu, Marea Lavre şi Dionisiu din Grecia. În schiturile Prodromu şi Lacu sînt şi azi călugări români. Timp de secole, pînă cînd averile mănăstireşti au trecut în proprietatea statului (1863), voievozii şi boierii munteni şi moldoveni s-au întrecut în danii către Athos cu omologii sîrbi, ruşi şi bulgari.

Kutlumuz, mănăstirea de suflet a muntenilor

La început, atenţia domnilor munteni s-a îndreptat spre Mînăstirea Kutlumuz. Primele legături datează din timpul lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), care a ajutat lăcaşul. Apoi, cu banii lui Vladislav I (1364-1377), stareţul Hariton, devenit mai tîrziu mitropolit al Ţării Româneşti, a refăcut mînăstirea. Tot la Kutlumuz au trimis danii Mircea cel Bătrîn (la cererea călugărului Ieremia, voievodul a dăruit satul Cireşoaia), Laiotă Basarab, Basarab cel Tînăr, Vlad al IV-lea „Călugărul“, Vlad al VI-lea „Înecatul“, Vlad al VII-lea Vintilă şi Radu cel Mare. Iar Neagoe Basarab (1512-1521) a construit Biserica Sfîntul Nicolae, chilii pentru călugări, o trapeză (sală de mese), o pivniţă, o brutărie, o bucătărie, un hambar, o bolniţă (spital), un arhondaric (casă pentru primirea oaspeţilor).

Potrivit lui Nicolae Iorga, Neagoe Basarab a sprijinit şi Marea Lavră. „Bătrîna clădire a lui Atanasie suferi prefaceri adînci, făcîndu-se din nou, «toată biserica cea mare, cu oltarul şi cu tinzile», tot acoperişul, cu întrebuinţarea plumbului celui vechi, «toată clisarniţa», pe lîngă un dar de vase de aur şi de argint, de zevese cusute cu sîrmă de aur, prea înfrumuseţate. (…) Un venit, «un mertic mare», de 90.000 taleri pe an, o asigura“ (Nicolae Iorga, „Muntele Athos în legătură cu ţerile noastre“). Şi alte mînăstiri au beneficiat de galbenii vistieriei domneşti. De pildă, Alexandru, fiul lui Mircea cel Bătrîn, a făcut daruri Xeropotamului şi Zografului. În timp ce Vlad al IV-lea „Călugărul“ a oferit Pantelimonului 6.000 de aspri pe an.

O sută de ducaţi pentru Zografu

În Moldova, Ştefan cel Mare a fost primul domnitor care a făcut danii Athosului. La 1466, a oferit o sută de ducaţi Mînăstirii Zografu. Bani mulţi pentru acele vremuri! Pe turnul de veghe, la far, s-a găsit o inscripţie cu numele domnitorului moldovean. A dat bani şi pentru construcţia unei trapeze, unde este menţionat, de asemenea: „Iisus Christos învinge. Întru numele lui Christos Dumnezeu, binecredinciosul Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al ţerii Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, am făcut această trapeză“. La Zografu, s-au păstrat o icoană a Muşatinului şi două steaguri cu Sfîntul Gheorghe. Amintirea daniilor româneşti a stăruit pe Muntele Athos. Din generaţie în generaţie, călugării au păstrat recunoştinţa faţă de Ţările Române.

La 1852, englezul George Ferguson Bowen a vizitat Grecia, inclusiv Muntele Sfînt, redactînd la sfîrşit un jurnal de călătorie („Muntele Athos, Tessalia şi Epir. Jurnalul unei călătorii. De la Constantinopol la Corfu“, 1852). Prin peregrinarea sa, lordul englez a ajuns la Mînăstirea Sfîntul Pavel. Călare pe asini, cu un ghid, Bowen, însoţit de un slujitor de origine albaneză, a trecut mai întîi printr-o pădure de pini, prin ceaţă, pe-nserat. Pe lîngă coasta abruptă, cu valurile spărgîndu-se de ţărm dedesubt. Întîmpinaţi cu căldură, oaspeţii au făcut cunoştinţă cu cei aproape 100 de călugări de origine ioniană. Din istorisirile lor, oaspetele a aflat că „mînăstirea a fost fondată iniţial pentru slavi şi valahi“. Bowen a relatat şi o legendă referitoare la denumirea mînăstirii, care s-ar fi datorat unuia dintre fiii Împăratului Mauriciu (582-620 d. Chr.), şi nu Sfîntului Pavel. Moşiile mînăstirii se aflau mai ales în Moldova, mai nota Bowen. La puţin timp după vizita englezului, Cuza a secularizat averile mănăstireşti…

Danii nenumărate

În vasta sa operă istoriografică, savantul Nicolae Iorga a abordat şi legătura Ţărilor Române cu Athosul. De pildă, în lucrarea „Bizanţ după Bizanţ“, unde a prezentat o listă a domnitorilor interesaţi de soarta călugărilor. „Cum Simopetra arsese, în 1581, Stavronikita avînd şi ea nevoie de restaurare, fură siliţi să recurgă din nou la danii ca acelea, atît de bogate, ale domnilor români, deveniţi ocrotitorii lor, începînd din Secolul al XIV-lea, cum vor fi şi mai tîrziu. Avem deci privilegii pentru aceşti călugări din partea domnilor munteni Vlad Ţepeş, Vlad Călugărul, Vladislav, Radu de la Afumaţi, Vlad Vintilă, donatorul unui măreţ prapur, Radu Paisie, Alexandru al II-lea, Mihai Viteazul, Simion Movilă, Radu Şerban şi urmaşii săi (pentru Rhossikon, Filoteon, Sf. Pantelimon, Sf. Ilie, Xenofon, Chilandari, Simopetra), din partea marelui moldovean Ştefan (la Zografu, la Gregoriu), a urmaşului său Petru Rareş (la Kastemunitu), a fiicei sale Ruxandra şi a soţului ei Alexandru (la Dochiariu, la Dionisiu, la Karakalu), a lui Petru Şchiopu (la Zografu, Dionisiu, Lavra), a lui Ieremia Movilă (la Zografu, la Lavra)“. În afara voievozilor, şi-au deschis baierele pungilor şi boierii mari şi mici din cele două principate. Printre alţii, au trimis danii Craioveştii (Barbu, Danciu, Pîrvu, Radu), marele logofăt Barbu, vornicul Duca şi fratele său (din Ţara Românească), marele logofăt Gavril Trotuşanu (în Moldova).

Sîrbi, ruşi, bulgari, români

Încă de la începuturi, la Athos s-au stabilit călugări străini de meleagurile greceşti. La Zografu s-au aşezat trei bulgari din Ohrid, încă din Secolele IX-X. Ţarii bulgari Ioan Asan al II-lea şi Ioan Alexandru au făcut danii către mînăstire. În Secolul XI, cîţiva ruşi au întemeiat Mînăstirea Sfîntul Pantelimon (Russikon). În nord-estul Athosului, sîrbii au ridicat Mînăstirea Hilandar, în Secolul al XII-lea. Printre primii sosiţi pe munte a fost Rastko (călugărit cu numele Sava), de 17 ani, fiul marelui jupîn Ştefan Nemania, stabilit la Vatopedi. L-a urmat tatăl său (călugărit Simeon), pe cînd Ana, soţia lui Nemania, s-a călugărit în Serbia. La 1343, Ştefan Uroş a întărit privilegiile Hilandarului. Totuşi, în Secolele XIV-XV, adevăraţii Mecena ai mănăstirilor greceşti de la Athos au fost voievozii munteni şi moldoveni.

20 de mănăstiri şi 13 schituri

La Athos, primele mînăstiri datează încă din Secolul al VIII-lea. Apoi, în jurul anului 860, Eftimiu cel Tînăr s-a stabilit acolo, împreună cu alţi călugări. Mînăstirile şi schiturile s-au înmulţit în deceniile următoare. Într-un document emis la 885 de Împăratul bizantin Vasile I, muntele este amintit ca „loc al călugărilor“. În fruntea comunităţii se afla un protos (prim-călugăr), stabilit la Karyae. Marea Lavră, cea mai importantă mînăstire a muntelui, înfiinţată de Atanasios Atonitul, a luat naştere în 962. Cucerirea otomană nu a bulversat viaţa comunităţii. Sultanii au recunoscut autonomia şi drepturile călugărilor. Ba chiar sultanul Selim I a stipendiat comunitatea monastică, cu precădere Mînăstirea Xiropotamu. În perioada otomană a fost construită ultima mînăstire, Stavronikita (1536). Dar, aşa cum obişnuia şi cu alte state, „Sublima Poartă“ a taxat scump mînăstirile. Începînd din Secolul al XVIII-lea, pe lîngă Mînăstirea Vatopedi, funcţionează Academia Athonită. În zilele noastre, în peninsulă se găsesc 20 de mînăstiri (Megisti Lavra, Vatopedi, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Kutlumuz, Pantokrator, Xeropotamu, Zografu, Dochiariu, Karakalu, Filoteu, Simonopetra, Sfîntul Pavel, Stavronikita, Xenfont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfîntul Pantelimon, Konstamonitu) şi 13 schituri (Schitul Sfîntul Dumitru, Schitul Sfîntul Dumitru – Lacu, Schitul Sfîntul Pantelimon, Schitul Sfîntul Andrei, Schitul Colibelor Sfîntul Pavel, Schitul Katunakia, Schitul Proorocul Ilie, Schitul Sfînta Ana, Schitul Sfînta Treime – Kavsokalivia, Schitul Carulia, Schitul Sfîntul Ioan Botezătorul – Iviron, Schitul Sfîntul Ioan Botezătorul – Prodromu). Călugării români populează două schituri, Prodromu şi Lacu. În zilele noastre, comunitatea athonită numără aproape 2.200 de suflete. De-a lungul secolelor, însă, pe munte au trăit şi 7.000 de călugări.

Călugării şi femeile cuţovlahilor

Prezenţa femeilor este interzisă la Athos. Numai bărbaţii au voie să viziteze mînăstirile, după ce obţin „viza“. Numai că, în trecut, au existat cazuri în care urmaşele Evei au pătruns printre călugări. Într-un text datînd din Secolul al XIV-lea, descoperit în biblioteca Ivirului, de academicianul Marcu Beza, intitulat „Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088“, se relatează o astfel de întîmplare. În miezul scandalului s-au aflat vlahii. „În zilele lui Alexie Comnenul, care a domnit timp de 37 de ani, din 1081 pînă la 1118, vlahii cuţovlahi, păstori de oi şi capre, înaintînd au pătruns în Athos“, ne informează autorul anonim al manuscrisului.

„Şi cu turmele au pătruns şi femei în arătare bărbătească; şi mult desfrîu şi spurcăciuni au săvîrşit, mînîndu-şi turmele în haine de bărbaţi; încît monahii Athosului s-au întors către împăratul Alexie şi-au fost îndată izgoniţi. Însă, după ce s-au dus vitele şi vlahii din Athos, în loc să mulţumească lui Dumnezeu monahii, că a ridicat mare pierzanie şi urgie, de s-a curăţit Muntele, în care ne-a învrednicit să trăim, ba mai degrabă plîngeau nesăbuiţii. Şi era mare jelanie în Athos; şi pe cînd fugarii Eghipetului simţeau lipsa cărnii, peştelui şi altora, monahii rîvneau după stricăciunea vlahilor, amintindu-şi de laptele, brînza, lîna, petrecerile şi schimburile negustoreşti ce făceau împreună şi de beţiile care mai pe urmă s-au arătat. Că intrase diavolul în sufletele vlahilor, de-şi ţineau femeile în podoabe bărbăteşti ca ciobani şi păşteau turmele şi slujeau călugărilor în mînăstiri şi le duceau brînzeturi, lapte şi lînă şi le frămîntau pîinea la zile de praznic. Iar cele săvîrşite de ei ruşinos este a le spune şi a le auzi“. Vlahii au avut atunci şi un complice din înăuntru, pe egumenul Lavrei, Ioanichie Valmas.

Sabia lui Ştefan cel Mare, păstrată de turci

În muzeele turceşti contemporane, mai ales la Istanbul, există numeroase obiecte de provenienţă românească. Bunăoară, la Topkapî, vechiul serai al sultanilor, turiştii pot admira o sabie aparţinînd lui Ştefan cel Mare. Într-un volum dedicat subiectului, Emil Vîrtosu ne-a lăsat o descriere a artefactelor din Ţările Române aflate în custodia statului turc („Odoare româneşti la Stambul“, 1936). În sala Tezaurului este expus un relicvariu realizat la ordinul lui Neagoe Basarab. Ar fi trebuit să conţină moaştele Sfîntului Ioan Botezătorul, ale Sfîntului Ioan Gură de Aur şi ale Sfîntului Apostol Petru. Realizată din aur, împodobită cu perle, rubine şi diamante, piesa are forma unei carapace de broască-ţestoasă. La momentul în care profesorul Vîrtosu îl descoperise, relicvariul adăpostea doar osul occipital al Sfîntului Ioan Botezătorul. Se pare că Neagoe Basarab rezidise mănăstirea Dionisiu (Muntele Athos), iar la sfinţirea lăcaşului dăruise călugărilor moaştele profetului.

În sala armelor există trei săbii brîncoveneşti, confecţionate din oţel de Damasc. Una dintre ele, „de factură orientală“, se prezintă în stare excelentă de conservare. Potrivit lui Emil Vîrtosu, domnitorul valah ar fi avut sabia la el cînd l-au arestat turcii. În acelaşi loc sînt expuse trei săbii moldoveneşti, din Secolul al XV-lea. Printre care, şi sabia lui Ştefan cel Mare, ipoteză lansată de istoricul Marcu Beza. Şi astăzi turiştii români zăbovesc, cît le permite ghidul, neîncrezători, în faţa exponatului. Să fi ajuns arma „Atletului creştinătăţii“ în mîinile otomanilor? Mînerul spadei este din fir de argint. Pe ambele părţi ale lamei sînt inscripţionate cîte patru cruci.Domnii şi boierii Ţărilor Române au dăruit bani mînăstirilor Kutlumuz, Zografu, Marea Lavre şi Dionisiu din Grecia. În schiturile Prodromu şi Lacu sînt şi azi călugări români. Timp de secole, pînă cînd averile mănăstireşti au trecut în proprietatea statului (1863), voievozii şi boierii munteni şi moldoveni s-au întrecut în danii către Athos cu omologii sîrbi, ruşi şi bulgari.

Kutlumuz, mănăstirea de suflet a muntenilor

La început, atenţia domnilor munteni s-a îndreptat spre Mînăstirea Kutlumuz. Primele legături datează din timpul lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), care a ajutat lăcaşul. Apoi, cu banii lui Vladislav I (1364-1377), stareţul Hariton, devenit mai tîrziu mitropolit al Ţării Româneşti, a refăcut mînăstirea. Tot la Kutlumuz au trimis danii Mircea cel Bătrîn (la cererea călugărului Ieremia, voievodul a dăruit satul Cireşoaia), Laiotă Basarab, Basarab cel Tînăr, Vlad al IV-lea „Călugărul“, Vlad al VI-lea „Înecatul“, Vlad al VII-lea Vintilă şi Radu cel Mare. Iar Neagoe Basarab (1512-1521) a construit Biserica Sfîntul Nicolae, chilii pentru călugări, o trapeză (sală de mese), o pivniţă, o brutărie, o bucătărie, un hambar, o bolniţă (spital), un arhondaric (casă pentru primirea oaspeţilor).

Potrivit lui Nicolae Iorga, Neagoe Basarab a sprijinit şi Marea Lavră. „Bătrîna clădire a lui Atanasie suferi prefaceri adînci, făcîndu-se din nou, «toată biserica cea mare, cu oltarul şi cu tinzile», tot acoperişul, cu întrebuinţarea plumbului celui vechi, «toată clisarniţa», pe lîngă un dar de vase de aur şi de argint, de zevese cusute cu sîrmă de aur, prea înfrumuseţate. (…) Un venit, «un mertic mare», de 90.000 taleri pe an, o asigura“ (Nicolae Iorga, „Muntele Athos în legătură cu ţerile noastre“). Şi alte mînăstiri au beneficiat de galbenii vistieriei domneşti. De pildă, Alexandru, fiul lui Mircea cel Bătrîn, a făcut daruri Xeropotamului şi Zografului. În timp ce Vlad al IV-lea „Călugărul“ a oferit Pantelimonului 6.000 de aspri pe an.

O sută de ducaţi pentru Zografu

În Moldova, Ştefan cel Mare a fost primul domnitor care a făcut danii Athosului. La 1466, a oferit o sută de ducaţi Mînăstirii Zografu. Bani mulţi pentru acele vremuri! Pe turnul de veghe, la far, s-a găsit o inscripţie cu numele domnitorului moldovean. A dat bani şi pentru construcţia unei trapeze, unde este menţionat, de asemenea: „Iisus Christos învinge. Întru numele lui Christos Dumnezeu, binecredinciosul Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al ţerii Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, am făcut această trapeză“. La Zografu, s-au păstrat o icoană a Muşatinului şi două steaguri cu Sfîntul Gheorghe. Amintirea daniilor româneşti a stăruit pe Muntele Athos. Din generaţie în generaţie, călugării au păstrat recunoştinţa faţă de Ţările Române.

La 1852, englezul George Ferguson Bowen a vizitat Grecia, inclusiv Muntele Sfînt, redactînd la sfîrşit un jurnal de călătorie („Muntele Athos, Tessalia şi Epir. Jurnalul unei călătorii. De la Constantinopol la Corfu“, 1852). Prin peregrinarea sa, lordul englez a ajuns la Mînăstirea Sfîntul Pavel. Călare pe asini, cu un ghid, Bowen, însoţit de un slujitor de origine albaneză, a trecut mai întîi printr-o pădure de pini, prin ceaţă, pe-nserat. Pe lîngă coasta abruptă, cu valurile spărgîndu-se de ţărm dedesubt. Întîmpinaţi cu căldură, oaspeţii au făcut cunoştinţă cu cei aproape 100 de călugări de origine ioniană. Din istorisirile lor, oaspetele a aflat că „mînăstirea a fost fondată iniţial pentru slavi şi valahi“. Bowen a relatat şi o legendă referitoare la denumirea mînăstirii, care s-ar fi datorat unuia dintre fiii Împăratului Mauriciu (582-620 d. Chr.), şi nu Sfîntului Pavel. Moşiile mînăstirii se aflau mai ales în Moldova, mai nota Bowen. La puţin timp după vizita englezului, Cuza a secularizat averile mănăstireşti…

Danii nenumărate

În vasta sa operă istoriografică, savantul Nicolae Iorga a abordat şi legătura Ţărilor Române cu Athosul. De pildă, în lucrarea „Bizanţ după Bizanţ“, unde a prezentat o listă a domnitorilor interesaţi de soarta călugărilor. „Cum Simopetra arsese, în 1581, Stavronikita avînd şi ea nevoie de restaurare, fură siliţi să recurgă din nou la danii ca acelea, atît de bogate, ale domnilor români, deveniţi ocrotitorii lor, începînd din Secolul al XIV-lea, cum vor fi şi mai tîrziu. Avem deci privilegii pentru aceşti călugări din partea domnilor munteni Vlad Ţepeş, Vlad Călugărul, Vladislav, Radu de la Afumaţi, Vlad Vintilă, donatorul unui măreţ prapur, Radu Paisie, Alexandru al II-lea, Mihai Viteazul, Simion Movilă, Radu Şerban şi urmaşii săi (pentru Rhossikon, Filoteon, Sf. Pantelimon, Sf. Ilie, Xenofon, Chilandari, Simopetra), din partea marelui moldovean Ştefan (la Zografu, la Gregoriu), a urmaşului său Petru Rareş (la Kastemunitu), a fiicei sale Ruxandra şi a soţului ei Alexandru (la Dochiariu, la Dionisiu, la Karakalu), a lui Petru Şchiopu (la Zografu, Dionisiu, Lavra), a lui Ieremia Movilă (la Zografu, la Lavra)“. În afara voievozilor, şi-au deschis baierele pungilor şi boierii mari şi mici din cele două principate. Printre alţii, au trimis danii Craioveştii (Barbu, Danciu, Pîrvu, Radu), marele logofăt Barbu, vornicul Duca şi fratele său (din Ţara Românească), marele logofăt Gavril Trotuşanu (în Moldova).

Sîrbi, ruşi, bulgari, români

Încă de la începuturi, la Athos s-au stabilit călugări străini de meleagurile greceşti. La Zografu s-au aşezat trei bulgari din Ohrid, încă din Secolele IX-X. Ţarii bulgari Ioan Asan al II-lea şi Ioan Alexandru au făcut danii către mînăstire. În Secolul XI, cîţiva ruşi au întemeiat Mînăstirea Sfîntul Pantelimon (Russikon). În nord-estul Athosului, sîrbii au ridicat Mînăstirea Hilandar, în Secolul al XII-lea. Printre primii sosiţi pe munte a fost Rastko (călugărit cu numele Sava), de 17 ani, fiul marelui jupîn Ştefan Nemania, stabilit la Vatopedi. L-a urmat tatăl său (călugărit Simeon), pe cînd Ana, soţia lui Nemania, s-a călugărit în Serbia. La 1343, Ştefan Uroş a întărit privilegiile Hilandarului. Totuşi, în Secolele XIV-XV, adevăraţii Mecena ai mănăstirilor greceşti de la Athos au fost voievozii munteni şi moldoveni.

20 de mănăstiri şi 13 schituri

La Athos, primele mînăstiri datează încă din Secolul al VIII-lea. Apoi, în jurul anului 860, Eftimiu cel Tînăr s-a stabilit acolo, împreună cu alţi călugări. Mînăstirile şi schiturile s-au înmulţit în deceniile următoare. Într-un document emis la 885 de Împăratul bizantin Vasile I, muntele este amintit ca „loc al călugărilor“. În fruntea comunităţii se afla un protos (prim-călugăr), stabilit la Karyae. Marea Lavră, cea mai importantă mînăstire a muntelui, înfiinţată de Atanasios Atonitul, a luat naştere în 962. Cucerirea otomană nu a bulversat viaţa comunităţii. Sultanii au recunoscut autonomia şi drepturile călugărilor. Ba chiar sultanul Selim I a stipendiat comunitatea monastică, cu precădere Mînăstirea Xiropotamu. În perioada otomană a fost construită ultima mînăstire, Stavronikita (1536). Dar, aşa cum obişnuia şi cu alte state, „Sublima Poartă“ a taxat scump mînăstirile. Începînd din Secolul al XVIII-lea, pe lîngă Mînăstirea Vatopedi, funcţionează Academia Athonită. În zilele noastre, în peninsulă se găsesc 20 de mînăstiri (Megisti Lavra, Vatopedi, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Kutlumuz, Pantokrator, Xeropotamu, Zografu, Dochiariu, Karakalu, Filoteu, Simonopetra, Sfîntul Pavel, Stavronikita, Xenfont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfîntul Pantelimon, Konstamonitu) şi 13 schituri (Schitul Sfîntul Dumitru, Schitul Sfîntul Dumitru – Lacu, Schitul Sfîntul Pantelimon, Schitul Sfîntul Andrei, Schitul Colibelor Sfîntul Pavel, Schitul Katunakia, Schitul Proorocul Ilie, Schitul Sfînta Ana, Schitul Sfînta Treime – Kavsokalivia, Schitul Carulia, Schitul Sfîntul Ioan Botezătorul – Iviron, Schitul Sfîntul Ioan Botezătorul – Prodromu). Călugării români populează două schituri, Prodromu şi Lacu. În zilele noastre, comunitatea athonită numără aproape 2.200 de suflete. De-a lungul secolelor, însă, pe munte au trăit şi 7.000 de călugări.

Călugării şi femeile cuţovlahilor

Prezenţa femeilor este interzisă la Athos. Numai bărbaţii au voie să viziteze mînăstirile, după ce obţin „viza“. Numai că, în trecut, au existat cazuri în care urmaşele Evei au pătruns printre călugări. Într-un text datînd din Secolul al XIV-lea, descoperit în biblioteca Ivirului, de academicianul Marcu Beza, intitulat „Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088“, se relatează o astfel de întîmplare. În miezul scandalului s-au aflat vlahii. „În zilele lui Alexie Comnenul, care a domnit timp de 37 de ani, din 1081 pînă la 1118, vlahii cuţovlahi, păstori de oi şi capre, înaintînd au pătruns în Athos“, ne informează autorul anonim al manuscrisului.

„Şi cu turmele au pătruns şi femei în arătare bărbătească; şi mult desfrîu şi spurcăciuni au săvîrşit, mînîndu-şi turmele în haine de bărbaţi; încît monahii Athosului s-au întors către împăratul Alexie şi-au fost îndată izgoniţi. Însă, după ce s-au dus vitele şi vlahii din Athos, în loc să mulţumească lui Dumnezeu monahii, că a ridicat mare pierzanie şi urgie, de s-a curăţit Muntele, în care ne-a învrednicit să trăim, ba mai degrabă plîngeau nesăbuiţii. Şi era mare jelanie în Athos; şi pe cînd fugarii Eghipetului simţeau lipsa cărnii, peştelui şi altora, monahii rîvneau după stricăciunea vlahilor, amintindu-şi de laptele, brînza, lîna, petrecerile şi schimburile negustoreşti ce făceau împreună şi de beţiile care mai pe urmă s-au arătat. Că intrase diavolul în sufletele vlahilor, de-şi ţineau femeile în podoabe bărbăteşti ca ciobani şi păşteau turmele şi slujeau călugărilor în mînăstiri şi le duceau brînzeturi, lapte şi lînă şi le frămîntau pîinea la zile de praznic. Iar cele săvîrşite de ei ruşinos este a le spune şi a le auzi“. Vlahii au avut atunci şi un complice din înăuntru, pe egumenul Lavrei, Ioanichie Valmas.

Sabia lui Ştefan cel Mare, păstrată de turci

În muzeele turceşti contemporane, mai ales la Istanbul, există numeroase obiecte de provenienţă românească. Bunăoară, la Topkapî, vechiul serai al sultanilor, turiştii pot admira o sabie aparţinînd lui Ştefan cel Mare. Într-un volum dedicat subiectului, Emil Vîrtosu ne-a lăsat o descriere a artefactelor din Ţările Române aflate în custodia statului turc („Odoare româneşti la Stambul“, 1936). În sala Tezaurului este expus un relicvariu realizat la ordinul lui Neagoe Basarab. Ar fi trebuit să conţină moaştele Sfîntului Ioan Botezătorul, ale Sfîntului Ioan Gură de Aur şi ale Sfîntului Apostol Petru. Realizată din aur, împodobită cu perle, rubine şi diamante, piesa are forma unei carapace de broască-ţestoasă. La momentul în care profesorul Vîrtosu îl descoperise, relicvariul adăpostea doar osul occipital al Sfîntului Ioan Botezătorul. Se pare că Neagoe Basarab rezidise mănăstirea Dionisiu (Muntele Athos), iar la sfinţirea lăcaşului dăruise călugărilor moaştele profetului.

În sala armelor există trei săbii brîncoveneşti, confecţionate din oţel de Damasc. Una dintre ele, „de factură orientală“, se prezintă în stare excelentă de conservare. Potrivit lui Emil Vîrtosu, domnitorul valah ar fi avut sabia la el cînd l-au arestat turcii. În acelaşi loc sînt expuse trei săbii moldoveneşti, din Secolul al XV-lea. Printre care, şi sabia lui Ştefan cel Mare, ipoteză lansată de istoricul Marcu Beza. Şi astăzi turiştii români zăbovesc, cît le permite ghidul, neîncrezători, în faţa exponatului. Să fi ajuns arma „Atletului creştinătăţii“ în mîinile otomanilor? Mînerul spadei este din fir de argint. Pe ambele părţi ale lamei sînt inscripţionate cîte patru cruci.