Sf. Ioan Casian si Gherman

Sfântul Ioan Casian

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 360 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podişul Casian” şi „peştera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească renunţă de tânăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem.

Experienţa duhovnicească a crescut odată cu incursiunile sale orientale, în Egipt mai ales, unde mergea adesea alături de prietenul său Gherman pentru a vizita aşezările călugăreşti. Din Egipt, Sfântul Ioan Casian a ajuns la Constantinopol, unde a fost primit de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe atunci patriarh. Problema exilării Sfântului Părinte l-a determinat să-şi îndrepte paşii spre Roma, unde a mers împreună cu mai mulţi credincioşi pentru a comunica problema papei Inocenţiu (cel mai sigur în 405). Din Roma, el a ajuns în Marsilia, unde a întemeiat, în 415, o mănăstire pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Aici rămâne până la moartea sa din anul 435 (cf. „Rânduielile vieţii monahale“, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 339).

Sfântul Ioan Casian şi moştenirea sa scrisă

Între aceste coordonate temporale şi-a desfăşurat Sfântul Ioan Casian activitatea de mărturisire a lui Hristos. Cuvintele sale, păstrate în tezaurul sfintei noastre Tradiţii, îl arată ca pe un spirit practic, dedicat până la sacrificiu ascultării pe care Dumnezeu i-a rânduit-o spre mântuire. O dovadă clară a acestui devotament sfânt o constituie opera sa în 12 cărţi, „Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie“, alcătuită la rugămintea papei Castor, din Apta Iulia (Franţa), în anul 420. În primele două dintre ele, Sfântul Părinte face o analiză concretă asupra teoriei celor opt gânduri rele, moştenire de sorginte orientală, din sec. IV, cu formularea în teologia evagriană (Filocalia I, Ed. Humanitas, 2008, p. 96). În această însemnare, Sfântul Ioan Casian a reuşit să aducă în sudul Galiei mistica şi ascetica evagriană.

În lucrarea „Convorbire duhovnicească dedicată prezentării celor opt răutăţi principale“, Sfântul Ioan grupează cele opt gânduri rele în patru perechi: lăcomia pântecelui şi desfrânarea – gânduri care se realizează în trup, avariţia şi mânia – ce se consumă în suflet, tristeţea şi plictiseala – generate de cauze interioare ale sufletului, slava deşartă şi mândria – care nu au nevoie deloc de trup pentru a se actualiza. Această lista, de sorginte greco-latină, a fost folosită foarte mult în mediile monahale apusene. În practică ea a fost înlocuită cu listă celor şapte vicii a papei Grigorie cel Mare. Acestea din urmă (viciile) înlocuiesc gândurile, care îşi diluează specializarea monahală şi implicit obiectul ultim al combaterii lor: realizarea liniştii interioare în vederea contemplaţiei şi rugăciunii (ibidem, p. 19).

Înfrânarea pântecelui, mândria şi pofta

În cuvântul său către episcopul Castor, Sfântul Ioan Casian dezvoltă teologia celor opt gânduri rele. Astfel, după descrierea sa, pofta prea mare după consumul de alimente apropie trupul de patima desfrânării. Astfel, „nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărurilor face pe om să se aprindă de săgeţile desfrâului. Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până ce nu mai are poftă şi să nu se sature“ (ibidem, p. 99). Pe de altă parte, depărtarea de mânie, de întristare, de la slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului, întrucât „este cu neputinţă ca acela care şi-a săturat stomacul să poată lupta în cuget cu diavolul desfrânării“ (ibidem, p. 100).

Despre duhul mândriei şi al poftei este descris ca un război ce se duce între suflet şi trup. Nici în vremea somnului sufletul nu este lăsat să se odihnească de acest demon. Demonii curviei cunt asemănaţi cu fiii Vavilonului despre care vorbeşte cântarea ieşirii din robie. În acest sens, Sfântul Părinte îndeamnă: „Să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este în inima noastră după învăţătura Domnului, şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem zdrobindu-i de piatră, care este Hristos“ (ibidem). După sfatul său, câştigarea virtuţii se dobândeşte prin curăţia sufletului, care se câştigă prin „frica lui Dumnezeu“.

Despre iubirea de argint şi mânie

Dacă patimile mâniei şi poftei se găsesc în trup încă de la naştere, pofta iubirii de argint vine din afară. Cu toate acestea, ea se poate tăia uşor, dacă este silinţă şi luare aminte (ibidem, p. 104). Patima aceasta se găseşte în oamenii cu sufletul căldicel. Despre monahul stăpânit de duhul iubirii de argint, Sfântul Ioan Casian spune: „Ea îi socoteşte monahului în cuget bătrâneţi lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic de când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos, apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, socotesc că de nu va avea aur pus deoparte va muri în mizerie… astfel de gânduri îi amăgesc mintea ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mână, de care nu ştie avva, din care îşi va spori argintul pe care îl râvneşte“ (ibidem). Această boală, spune Sfântul Ioan, are trei rădăcini: tendinţa monahului de a-şi agonisi ce nu are în lume, căinţa după averile la care a renunţat şi frica de sărăcie.

Duhul mâniei reprezintă, în viziunea părintelui apusean, o consecinţă a iubirii de plăceri. Prorocul învaţă: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi“, referindu-se aici la îndemnul de a aprinde mânia asupra patimii şi asupra gândurilor rele presărate de vrăjmaşul în suflet. De aceea, Dumnezeu porunceşte ca omul să rupă dintru sine, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia cea din cuget, tocmai pentru a nu da drumul la vorbe furioase. „Nici templu Duhului Sfânt nu se mai poate face sufletul“ – spune Sfântul Ioan Casian – „câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că nu avem nici un folos de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci vom fi spăimântaţi de mânie şi ură“ (ibidem, 114).

Întristarea şi trândăvia

Patima întristării este asemenea unei carii lemnoase care sapă în suflet îndepărtându-l de mântuire. Cu toate acestea, Sfântul Ioan Casian vorbeşte şi despre o bună întristare, cea după Dumnezeu. Întru aceasta, monahul îşi „lucrează pocăinţa şi mântuirea, fără părere de rău, căci întristarea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreună cu bucuria. De aceea, ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu“ (ibidem, p. 115).

Duhul trândăviei este strâns legat de cel al întristării, întrucât lucrează împreună asupra sufletului. Acesta apare în vremea postului, mai ales la citirea Sfintelor Scripturi, spune Sfântul Părinte. Pentru a scăpa de acest gând, Părinţii din pustia Egiptului nu îngăduiau ca monahii să rămână fără lucru. Ei socoteau că prin răbdarea lucrului, monahul poate înlătura trândăvia, dobândind astfel hrana şi venind în ajutorul celor săraci.

Slava deşartă şi mândria

După Sfântul Ioan Casian, slava deşartă este o patimă felurită, care poate trece foarte uşor nebăgată în seamă. Se manifestă în foarte multe forme: prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, prin post, prin rugăciuni, prin citiri, până şi prin îndelungă-răbdare. „Pe cel pe care nu izbuteşte să-l amăgească prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acesta îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei, iar pe cel pe care nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, pe acela îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. De n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor“ (ibidem, 118).

Mândria este ultimul gând pe care-l prezintă Sfântul Ioan Casian în rânduielile sale. Este grija care-i munceşte pe cei desăvârşiţi, pe cei care au urcat mai mult pe scara virtuţilor. Pe aceştia încearcă să-i prăbuşească.

Sfântul Gherman

Sfântul Gherman s-a născut în a doua jumătate secolului al IV-lea, în jurul anului 368, în Dacia Pontică, fiind rudă şi prieten din copilărie al Sfântului Ioan Casian.

Fiind mai vârstnic decât compatriotul său, Cuviosul Gherman a intrat din tinereţe în nevoinţa călugărească la una din mănăstirile existente în Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis. Întrucât mulţi asceţi „sciţi” se nevoiau în peşteri, cum atestă numeroasele toponime paleocreştine, se crede că şi Cuviosul Gherman s-a nevoit la început într-una din aceste peşteri.

După o scurtă nevoinţă împreună cu prietenul său la una din mănăstirile din Dacia Pontică, Cuviosul Gherman se nevoieşte un timp împreună cu Sfântul Ioan Casian la Betleem (380-385), aproape de Peştera Naşterii Domnului. Apoi pleacă împreună cu prietenul său în Egipt şi vizitează toate marile mănăstiri, sihăstriile de pe Valea Nilului şi pe sfinţii călugări anahoreţi din Muntele Nitriei şi din Sinai. În anul 399, Cuviosul Gherman se stabileşte cu Sfântul Ioan Casian la Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl iubeau atât de mult.

În anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind exilat şi depus din scaun de împăratul Arcadie, Cuviosul Gherman împreună cu Sfântul Ioan Casian se duc la Roma, spre a mijloci în favoarea marelui patriarh şi dascăl al lumii creştine, în faţa Papei Inocenţiu I. De aici nu se ştie unde s-a retras la bătrâneţe Cuviosul Gherman. El s-a săvârşit fie la mănăstirea întemeiată de Sfântul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reîntors la mănăstirea din patria sa, în Dacia Pontică, unde se crede că şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi în primele două decenii ale secolului V (probabil în anul 415). Biserica face pomenirea sa pe 29 februarie.Sfântul Ioan Casian

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 360 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podişul Casian” şi „peştera lui Casian”. Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească renunţă de tânăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem.

Experienţa duhovnicească a crescut odată cu incursiunile sale orientale, în Egipt mai ales, unde mergea adesea alături de prietenul său Gherman pentru a vizita aşezările călugăreşti. Din Egipt, Sfântul Ioan Casian a ajuns la Constantinopol, unde a fost primit de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe atunci patriarh. Problema exilării Sfântului Părinte l-a determinat să-şi îndrepte paşii spre Roma, unde a mers împreună cu mai mulţi credincioşi pentru a comunica problema papei Inocenţiu (cel mai sigur în 405). Din Roma, el a ajuns în Marsilia, unde a întemeiat, în 415, o mănăstire pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Aici rămâne până la moartea sa din anul 435 (cf. „Rânduielile vieţii monahale“, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 339).

Sfântul Ioan Casian şi moştenirea sa scrisă

Între aceste coordonate temporale şi-a desfăşurat Sfântul Ioan Casian activitatea de mărturisire a lui Hristos. Cuvintele sale, păstrate în tezaurul sfintei noastre Tradiţii, îl arată ca pe un spirit practic, dedicat până la sacrificiu ascultării pe care Dumnezeu i-a rânduit-o spre mântuire. O dovadă clară a acestui devotament sfânt o constituie opera sa în 12 cărţi, „Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie“, alcătuită la rugămintea papei Castor, din Apta Iulia (Franţa), în anul 420. În primele două dintre ele, Sfântul Părinte face o analiză concretă asupra teoriei celor opt gânduri rele, moştenire de sorginte orientală, din sec. IV, cu formularea în teologia evagriană (Filocalia I, Ed. Humanitas, 2008, p. 96). În această însemnare, Sfântul Ioan Casian a reuşit să aducă în sudul Galiei mistica şi ascetica evagriană.

În lucrarea „Convorbire duhovnicească dedicată prezentării celor opt răutăţi principale“, Sfântul Ioan grupează cele opt gânduri rele în patru perechi: lăcomia pântecelui şi desfrânarea – gânduri care se realizează în trup, avariţia şi mânia – ce se consumă în suflet, tristeţea şi plictiseala – generate de cauze interioare ale sufletului, slava deşartă şi mândria – care nu au nevoie deloc de trup pentru a se actualiza. Această lista, de sorginte greco-latină, a fost folosită foarte mult în mediile monahale apusene. În practică ea a fost înlocuită cu listă celor şapte vicii a papei Grigorie cel Mare. Acestea din urmă (viciile) înlocuiesc gândurile, care îşi diluează specializarea monahală şi implicit obiectul ultim al combaterii lor: realizarea liniştii interioare în vederea contemplaţiei şi rugăciunii (ibidem, p. 19).

Înfrânarea pântecelui, mândria şi pofta

În cuvântul său către episcopul Castor, Sfântul Ioan Casian dezvoltă teologia celor opt gânduri rele. Astfel, după descrierea sa, pofta prea mare după consumul de alimente apropie trupul de patima desfrânării. Astfel, „nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărurilor face pe om să se aprindă de săgeţile desfrâului. Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până ce nu mai are poftă şi să nu se sature“ (ibidem, p. 99). Pe de altă parte, depărtarea de mânie, de întristare, de la slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului, întrucât „este cu neputinţă ca acela care şi-a săturat stomacul să poată lupta în cuget cu diavolul desfrânării“ (ibidem, p. 100).

Despre duhul mândriei şi al poftei este descris ca un război ce se duce între suflet şi trup. Nici în vremea somnului sufletul nu este lăsat să se odihnească de acest demon. Demonii curviei cunt asemănaţi cu fiii Vavilonului despre care vorbeşte cântarea ieşirii din robie. În acest sens, Sfântul Părinte îndeamnă: „Să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este în inima noastră după învăţătura Domnului, şi până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem zdrobindu-i de piatră, care este Hristos“ (ibidem). După sfatul său, câştigarea virtuţii se dobândeşte prin curăţia sufletului, care se câştigă prin „frica lui Dumnezeu“.

Despre iubirea de argint şi mânie

Dacă patimile mâniei şi poftei se găsesc în trup încă de la naştere, pofta iubirii de argint vine din afară. Cu toate acestea, ea se poate tăia uşor, dacă este silinţă şi luare aminte (ibidem, p. 104). Patima aceasta se găseşte în oamenii cu sufletul căldicel. Despre monahul stăpânit de duhul iubirii de argint, Sfântul Ioan Casian spune: „Ea îi socoteşte monahului în cuget bătrâneţi lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic de când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos, apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, socotesc că de nu va avea aur pus deoparte va muri în mizerie… astfel de gânduri îi amăgesc mintea ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mână, de care nu ştie avva, din care îşi va spori argintul pe care îl râvneşte“ (ibidem). Această boală, spune Sfântul Ioan, are trei rădăcini: tendinţa monahului de a-şi agonisi ce nu are în lume, căinţa după averile la care a renunţat şi frica de sărăcie.

Duhul mâniei reprezintă, în viziunea părintelui apusean, o consecinţă a iubirii de plăceri. Prorocul învaţă: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi“, referindu-se aici la îndemnul de a aprinde mânia asupra patimii şi asupra gândurilor rele presărate de vrăjmaşul în suflet. De aceea, Dumnezeu porunceşte ca omul să rupă dintru sine, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia cea din cuget, tocmai pentru a nu da drumul la vorbe furioase. „Nici templu Duhului Sfânt nu se mai poate face sufletul“ – spune Sfântul Ioan Casian – „câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că nu avem nici un folos de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci vom fi spăimântaţi de mânie şi ură“ (ibidem, 114).

Întristarea şi trândăvia

Patima întristării este asemenea unei carii lemnoase care sapă în suflet îndepărtându-l de mântuire. Cu toate acestea, Sfântul Ioan Casian vorbeşte şi despre o bună întristare, cea după Dumnezeu. Întru aceasta, monahul îşi „lucrează pocăinţa şi mântuirea, fără părere de rău, căci întristarea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreună cu bucuria. De aceea, ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată osteneala şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu“ (ibidem, p. 115).

Duhul trândăviei este strâns legat de cel al întristării, întrucât lucrează împreună asupra sufletului. Acesta apare în vremea postului, mai ales la citirea Sfintelor Scripturi, spune Sfântul Părinte. Pentru a scăpa de acest gând, Părinţii din pustia Egiptului nu îngăduiau ca monahii să rămână fără lucru. Ei socoteau că prin răbdarea lucrului, monahul poate înlătura trândăvia, dobândind astfel hrana şi venind în ajutorul celor săraci.

Slava deşartă şi mândria

După Sfântul Ioan Casian, slava deşartă este o patimă felurită, care poate trece foarte uşor nebăgată în seamă. Se manifestă în foarte multe forme: prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, prin post, prin rugăciuni, prin citiri, până şi prin îndelungă-răbdare. „Pe cel pe care nu izbuteşte să-l amăgească prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acesta îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei, iar pe cel pe care nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, pe acela îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. De n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor“ (ibidem, 118).

Mândria este ultimul gând pe care-l prezintă Sfântul Ioan Casian în rânduielile sale. Este grija care-i munceşte pe cei desăvârşiţi, pe cei care au urcat mai mult pe scara virtuţilor. Pe aceştia încearcă să-i prăbuşească.

Sfântul Gherman

Sfântul Gherman s-a născut în a doua jumătate secolului al IV-lea, în jurul anului 368, în Dacia Pontică, fiind rudă şi prieten din copilărie al Sfântului Ioan Casian.

Fiind mai vârstnic decât compatriotul său, Cuviosul Gherman a intrat din tinereţe în nevoinţa călugărească la una din mănăstirile existente în Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis. Întrucât mulţi asceţi „sciţi” se nevoiau în peşteri, cum atestă numeroasele toponime paleocreştine, se crede că şi Cuviosul Gherman s-a nevoit la început într-una din aceste peşteri.

După o scurtă nevoinţă împreună cu prietenul său la una din mănăstirile din Dacia Pontică, Cuviosul Gherman se nevoieşte un timp împreună cu Sfântul Ioan Casian la Betleem (380-385), aproape de Peştera Naşterii Domnului. Apoi pleacă împreună cu prietenul său în Egipt şi vizitează toate marile mănăstiri, sihăstriile de pe Valea Nilului şi pe sfinţii călugări anahoreţi din Muntele Nitriei şi din Sinai. În anul 399, Cuviosul Gherman se stabileşte cu Sfântul Ioan Casian la Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl iubeau atât de mult.

În anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind exilat şi depus din scaun de împăratul Arcadie, Cuviosul Gherman împreună cu Sfântul Ioan Casian se duc la Roma, spre a mijloci în favoarea marelui patriarh şi dascăl al lumii creştine, în faţa Papei Inocenţiu I. De aici nu se ştie unde s-a retras la bătrâneţe Cuviosul Gherman. El s-a săvârşit fie la mănăstirea întemeiată de Sfântul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reîntors la mănăstirea din patria sa, în Dacia Pontică, unde se crede că şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi în primele două decenii ale secolului V (probabil în anul 415). Biserica face pomenirea sa pe 29 februarie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s