INVATATURI DESPRE POSTIRE

Cu doi ani în urmă, Dumnezeu m-a învrednicit ca, în gura de rai de la Schitul Pătrunsa, să mă îmbogăţesc cu vorbele de duh ale celui care era atunci cel mai vârstnic trăitor din lumea monahală românească, părintele Simeon. Cu mare bucurie ne-a destăinuit despre ziua în care s-a călugărit, despre întregul său urcuş monastic, dar la ultima noastră întâlnire, cu două luni înainte de a muri, bătrânul Simeon avea să-mi dezvăluie cât de mult au însemnat postul şi asceza în formarea sa spirituală a vieţuirii în Hristos şi cât de importantă este, pentru cel care se hotărăşte să postească, parcurgerea fiecărei trepte, pe măsura râvnei duhovniceşti.

Drumul până în inima Munţilor Builei este foarte greu de parcurs, mai ales de cei mai puţin obişnuiţi cu suişul şi coborâşul printre stânci, unde rădăcinile proeminente ale fagilor îţi dau tot timpul senzaţia că trebuie să te agăţi de ele pentru a putea învinge muntele. Intrând în acea lume a permanentei ru­gă­ciuni, păşeam cu sfială, cu tea­ma să nu tulbur tăcerea ce picura cu mărinimie din candela cerului nefiresc de albastru. Şi cum chilia părintelui se afla în imediata apropiere a bisericii, m-am îndreptat într-acolo, dar în clipa imediat următoare m-a strigat bătrânul Simeon, care trebăluia prin curtea mă­năs­ti­rii, arătându-se foarte bucuros de întâlnirea noastră. Ceea ce nu ştiam eu însă la vremea aceea era faptul că aceasta avea să fie şi ultima noastră în­tre­ve­dere. În acea zi de sâmbătă, a vorbit mai mult părintele, iar zâmbetul nu i-a pierit nici măcar o clipă de pe chipul nefiresc de senin. Şi ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa, unde am băut ceai de urzici şi am mâncat mere coapte. N-am să uit niciodată ziua aceea, cum n-am să uit nici cele trei ceasuri pe care le-am petrecut în cămăruţa extrem de mică, unde părintele ne-a vorbit des­pre cumpătare şi treptele postului, musai de urmat.

Temeinicia postului a deprins-o din familie

Toţi călugării de la Pătrunsa trăiesc după reguli atonite, iar posturile aspre sunt ţinute în asceză şi priveghere. Până la tainele vieţuirii din acest colţ de lume, părintele Simeon îşi amin­teşte că şi în familie posturile îşi aveau regulile lor destul de stricte. Copilul de atunci se numea Victor Gomoiu şi a crescut într-o familie de res­pectabili intelectuali din Me­he­dinţi, de la Vânju Mare. Insis­tând asupra rigorilor pe care bă­trânii le aveau în privinţa postului, l-am rugat pe părintele Si­me­on să ne dea reţeta lon­ge­vi­tă­ţii, dar şi a sănătăţii celor din familia sa. Şi atunci, ca şi acum, ri­gorile postului se bazau pe acelaşi temei, fără ceartă, fără patimă, fără mâncare de dulce. Ceea ce este important în po­ves­tea de viaţă a bătrânului se referă la cu totul altceva. Când nu era post, şase zile din săp­tă­mâ­nă, toată lumea, indiferent de munca pe care o depunea, mân­ca doar legume şi fructe. Du­mi­ni­ca era singura zi a săptămânii în care se putea mânca şi carne, pe lângă care era voie ca fiecare să poată bea un pahar cu vin. Părintele nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată, dar nici nu s-a simţit vreodată atras de îmbuibarea pântecelui. Ceea ce a ţinut cu orice preţ să ne mai spună a fost faptul că, în familia sa, deşi erau intelectuali, nimeni nu renunţa la munca fizică, în grădină, în livadă, la câmp, oriunde, dar toată lumea muncea, zi de zi. „Mişcarea pune sângele la trea­bă, îl clocoteşte şi nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi şi dacă nu mă hrăneam cu poame şi verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!“  Aşa am desluşit secretul lon­gevităţii monahului: a mun­cit tot timpul, n-a luat niciodată medicamente, carne a mâncat doar duminica şi nu i-au lipsit legumele şi fructele.

„Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune“

„Eu am trăit atâţia ani pentru că aceasta a fost voia Domnului, dar niciodată n-am fost vrednic de treptele cele de sus ale postului pustnicesc. Am postit cu râvnă şi priveghere, dar ca să fii un postitor desăvârşit e lucru mare. Ţineţi minte ce vă spune moşul Simeon, că nu poţi să posteşti cum se cuvine decât dacă urci treaptă cu treaptă, până unde îngăduie Bunul Dumnezeu!“ Şi aşa, încet şi clar, ca la şcoală, ne-a învăţat părintele Simeon care sunt treptele postului desă­vârşit:

Treapta întâi. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna car­ne. Aceştia sunt în treapta cea mai de jos a postului şi, chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.

Treapta a doua. Lactove­ge­ta­ri­enii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brân­ză, ouă şi tot felul de legume fierte. Aceştia sunt în treapta a doua a postului, pe care o ţin de obicei călugării din mănăstiri şi uneori mirenii.

Treapta a treia. Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează trea­pta a treia a postului şi o ţin că­lugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc, de obicei, că­lu­gării sihaştri şi pustnicii cei mai nevoitori.

Treapta a patra. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu uşurinţă trupul şi gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.

Treapta a cincea. Cerealierii – la această treaptă ajung călu­gă­rii, mai ales cei din sihăstrii şi pust­nicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine pustnicească şi boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, mazăre etc.

Treapta a şasea. La aceasta ajung cei care mănâncă numai hra­na uscată, cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevo­in­ţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă, cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu mă­sură.

Treapta a şaptea. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foar­te puţini dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi cu darul Sfântului Duh. A­ceştia se îndestulează numai cu Prea­curatele Taine, adică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă. Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune şi-ncepi să scârţâi din toate mădularele. Eu m-am ferit toată viaţa de asta şi am ajuns la 101 ani!“

A aţipit părintele Simeon, iar noi am ieşit încet din chilie, sa­lutându-l printr-o simplă privire şi am plecat îmbogăţiţi sufle­teşte, lăsându-l să-şi continue som­nul. Un somn pe care-l doarme şi azi, trupul său odihnindu-se în cimitirul schi­tului. Dar sufletul părintelui Simeon ne veghează din lumea drep­ţilor!

Sursa: Ziarul Lumina.

Cu doi ani în urmă, Dumnezeu m-a învrednicit ca, în gura de rai de la Schitul Pătrunsa, să mă îmbogăţesc cu vorbele de duh ale celui care era atunci cel mai vârstnic trăitor din lumea monahală românească, părintele Simeon. Cu mare bucurie ne-a destăinuit despre ziua în care s-a călugărit, despre întregul său urcuş monastic, dar la ultima noastră întâlnire, cu două luni înainte de a muri, bătrânul Simeon avea să-mi dezvăluie cât de mult au însemnat postul şi asceza în formarea sa spirituală a vieţuirii în Hristos şi cât de importantă este, pentru cel care se hotărăşte să postească, parcurgerea fiecărei trepte, pe măsura râvnei duhovniceşti.

Drumul până în inima Munţilor Builei este foarte greu de parcurs, mai ales de cei mai puţin obişnuiţi cu suişul şi coborâşul printre stânci, unde rădăcinile proeminente ale fagilor îţi dau tot timpul senzaţia că trebuie să te agăţi de ele pentru a putea învinge muntele. Intrând în acea lume a permanentei ru­gă­ciuni, păşeam cu sfială, cu tea­ma să nu tulbur tăcerea ce picura cu mărinimie din candela cerului nefiresc de albastru. Şi cum chilia părintelui se afla în imediata apropiere a bisericii, m-am îndreptat într-acolo, dar în clipa imediat următoare m-a strigat bătrânul Simeon, care trebăluia prin curtea mă­năs­ti­rii, arătându-se foarte bucuros de întâlnirea noastră. Ceea ce nu ştiam eu însă la vremea aceea era faptul că aceasta avea să fie şi ultima noastră în­tre­ve­dere. În acea zi de sâmbătă, a vorbit mai mult părintele, iar zâmbetul nu i-a pierit nici măcar o clipă de pe chipul nefiresc de senin. Şi ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa, unde am băut ceai de urzici şi am mâncat mere coapte. N-am să uit niciodată ziua aceea, cum n-am să uit nici cele trei ceasuri pe care le-am petrecut în cămăruţa extrem de mică, unde părintele ne-a vorbit des­pre cumpătare şi treptele postului, musai de urmat.

Temeinicia postului a deprins-o din familie

Toţi călugării de la Pătrunsa trăiesc după reguli atonite, iar posturile aspre sunt ţinute în asceză şi priveghere. Până la tainele vieţuirii din acest colţ de lume, părintele Simeon îşi amin­teşte că şi în familie posturile îşi aveau regulile lor destul de stricte. Copilul de atunci se numea Victor Gomoiu şi a crescut într-o familie de res­pectabili intelectuali din Me­he­dinţi, de la Vânju Mare. Insis­tând asupra rigorilor pe care bă­trânii le aveau în privinţa postului, l-am rugat pe părintele Si­me­on să ne dea reţeta lon­ge­vi­tă­ţii, dar şi a sănătăţii celor din familia sa. Şi atunci, ca şi acum, ri­gorile postului se bazau pe acelaşi temei, fără ceartă, fără patimă, fără mâncare de dulce. Ceea ce este important în po­ves­tea de viaţă a bătrânului se referă la cu totul altceva. Când nu era post, şase zile din săp­tă­mâ­nă, toată lumea, indiferent de munca pe care o depunea, mân­ca doar legume şi fructe. Du­mi­ni­ca era singura zi a săptămânii în care se putea mânca şi carne, pe lângă care era voie ca fiecare să poată bea un pahar cu vin. Părintele nu-şi aminteşte să-l fi durut vreodată ceva şi nici medicamente nu a luat niciodată, dar nici nu s-a simţit vreodată atras de îmbuibarea pântecelui. Ceea ce a ţinut cu orice preţ să ne mai spună a fost faptul că, în familia sa, deşi erau intelectuali, nimeni nu renunţa la munca fizică, în grădină, în livadă, la câmp, oriunde, dar toată lumea muncea, zi de zi. „Mişcarea pune sângele la trea­bă, îl clocoteşte şi nu-l lasă să lâncezească. Dacă nu munceam zi de zi şi dacă nu mă hrăneam cu poame şi verzituri, vă spun eu că nu mai apucam suta de ani!“  Aşa am desluşit secretul lon­gevităţii monahului: a mun­cit tot timpul, n-a luat niciodată medicamente, carne a mâncat doar duminica şi nu i-au lipsit legumele şi fructele.

”Cand ai pantecele plin, nu te mai poti gandi la rugaciune”

„Eu am trăit atâţia ani pentru că aceasta a fost voia Domnului, dar niciodată n-am fost vrednic de treptele cele de sus ale postului pustnicesc. Am postit cu râvnă şi priveghere, dar ca să fii un postitor desăvârşit e lucru mare. Ţineţi minte ce vă spune moşul Simeon, că nu poţi să posteşti cum se cuvine decât dacă urci treaptă cu treaptă, până unde îngăduie Bunul Dumnezeu!“ Şi aşa, încet şi clar, ca la şcoală, ne-a învăţat părintele Simeon care sunt treptele postului desă­vârşit:

Treapta întâi. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna car­ne. Aceştia sunt în treapta cea mai de jos a postului şi, chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.

Treapta a doua. Lactove­ge­ta­ri­enii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brân­ză, ouă şi tot felul de legume fierte. Aceştia sunt în treapta a doua a postului, pe care o ţin de obicei călugării din mănăstiri şi uneori mirenii.

Treapta a treia. Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează trea­pta a treia a postului şi o ţin că­lugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc, de obicei, că­lu­gării sihaştri şi pustnicii cei mai nevoitori.

Treapta a patra. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu uşurinţă trupul şi gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.

Treapta a cincea. Cerealierii – la această treaptă ajung călu­gă­rii, mai ales cei din sihăstrii şi pust­nicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine pustnicească şi boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, mazăre etc.

Treapta a şasea. La aceasta ajung cei care mănâncă numai hra­na uscată, cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevo­in­ţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă, cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu mă­sură.

Treapta a şaptea. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foar­te puţini dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi cu darul Sfântului Duh. A­ceştia se îndestulează numai cu Prea­curatele Taine, adică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă. Când ai pântecele plin, nu te mai poţi gândi la rugăciune şi-ncepi să scârţâi din toate mădularele. Eu m-am ferit toată viaţa de asta şi am ajuns la 101 ani!“

A aţipit părintele Simeon, iar noi am ieşit încet din chilie, sa­lutându-l printr-o simplă privire şi am plecat îmbogăţiţi sufle­teşte, lăsându-l să-şi continue som­nul. Un somn pe care-l doarme şi azi, trupul său odihnindu-se în cimitirul schi­tului. Dar sufletul părintelui Simeon ne veghează din lumea drep­ţilor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s