SFANTUL EMILIAN DE LA DUROSTORUM

La 18 iulie, Biserica din Durostorum (Silistra) sărbătorea pe Sfântul Martir Emilian, mort în timpul persecuţiei dezlănţuite de împăratul Iulian (361-363), supranumit „Apostatul” pentru că şi-a părăsit credinţa creştină. Acest împărat era nepot al lui Constantin cel Mare (fiind fiul unui frate vitreg, Iulian Constantius) şi înrudit cu familia domnitoare; s-a bucurat în tinereţea sa de o educaţie aleasă.

Când a preluat conducerea imperiului, Iulian a încercat să restaureze păgânismul şi a luat măsuri de persecutare a creştinismului. Aşa au venit la conducerea armatei şi a marilor unităţi administrative funcţionari păgâni. Toţi aceşti demnitari aveau misiunea să reintroducă vechile practici, să refacă templele şi să le redea cultul. Unele locaşuri păgâne erau ruinate, altele transformate în biserici creştine. Desigur că acestor măsuri întreprinse din ordinul lui Iulian li s-a răspuns cu opoziţie din partea creştinilor. Mulţi dintre ei s-au năpustit asupra statuilor divinităţilor, altarelor sau templelor păgâne, distrugându-le. În această atmosferă dramatică a trăit, a activat şi a murit Sfântul mucenic Emilian.

Din actul sau martiric, care ni s-a păstrat într-o versiune latină şi greacă, aflăm că el era militar şi de familie bună. Tatăl său se numea Sabbatianus şi îndeplinea funcţia de prefect (1).

În acea vreme a venit la Durostor vicarul (sau guvernatorul, după alte izvoare) Capitolinus, „om plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, fiind încă şi doritor de vărsare de sânge şi cu mare râvnă pentru idoli”, ca să vadă în ce măsură populaţia acestui oraş este „râvnitoare faţă de zei”. După ce a adus jertfe tuturor zeilor şi a constatat că poporul din Durostor „se închină zeilor şi le aduce jertfe cu toată cinstirea”, s-a umplut de bucurie şi a poruncit să fie chemate la ospăţ toate căpeteniile sale.

„Pe când aceştia petreceau împreună cu Capitolinus, fericitul Emilian, privind împrejur şi văzând timpul potrivit ca să câştige cununa vieţii celei de sus, fiindcă se socotea creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci şi a oamenilor şi dorind ca lucrul acesta să fie arătat tuturor, îmbrăcat fiind totdeauna ca un viteaz ostaş al lui Hristos, cu platoşa credinţei, cinstita cruce, încins cu aceste arme a intrat în templul idolilor şi, luând un ciocan de fier, a răsturnat cu mâinile sale toţi idolii care se găseau acolo, a doborât altarele, a spart sfeşnicele şi a vărsat toate vasele (cu libaţiuni) şi paharele lor. Apoi a plecat, nefiind cunoscut de nimeni”.

Auzind Capitolinus, tare s-a tulburat şi cu mare mânie a zis către cei care i-au vestit acestea: „În grabă să-l căutaţi şi, aflându-i, să mi-l aduceţi, ca să-l pierd, oricine ar fi el”.

Atunci ieşind slujitorii, au întâlnit pe un oarecare ţăran venind de la munte, pe care, după ce l-au arestat, l-au bătut şi l-au dus la palatul lui Capitolinus. Văzând fericitul Emilian pe acesta, a zis întru sine: „De voi ascunde faptul, mântuirea mea va fi pierdută, fiindcă s-a apropiat Cel ce m-a chemat pe mine prin moarte la împărăţia Lui cea nemuritoare”. Şi, cugetând acestea, s-a dus în mijloc şi oprind loviturile slujitorilor a început să spună: „- Lăsaţi-l pe acesta, vă rog, lăsaţi-l, căci el n-a greşit cu nimic, ci eu sunt cel care a făcut ce spuneţi voi”. „Deci, apucîndu-l pe el soldaţii Valerian şi Maxentiu, l-au dus cu ocări la palatul lui Capitolinus, care, şezând pe scaunul de judecată, a întrebat: „- De ce lucru s-a făcut vinovat omul acesta?” Spunându-i-se că el este cel ce a intrat în templu şi a profanat nu numai altarele, ci şi jertfele puse pe ele, Capitolinus s-a umplut de mânie şi l-a întrebat mai întâi pe mucenic: „- Cum te numeşti?”. Atunci preaputernicul atlet al lui Hristos a răspuns: „- Dacă mă întrebi” de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian; dacă dimpotrivă cauţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. Capitolinus l-a întrebat apoi: „- Spune, omule nefericit, cine te-a rătăcit ca să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”. Sfântul Emilian a răspuns: „- Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti neînsufleţiţi (zei), ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire. Să ştii, deci, că n-am adus nici o ocară. Dumnezeu a creat toate, iar zeii tăi, care n-au creat nimic, să piară!”. Capitolinus l-a întrebat: „-Tu eşti cel care ai răsturnat altarele?”. Sfântul Emilian a mărturisit: „- Cu dreptate spune Sfânta Scriptură: „Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei” (Ps. 113, 16). Atunci, mângâindu-se, Capitolinus a poruncit: „Dezbrăcaţi-l şi-l întindeţi pe pământ, ca să ştie că se află în faţa vicarului”. Iar după ce l-au dezbrăcat, acesta a insistat: „- Spune-mi deci cine te-a înşelat ca să aduci o asemenea nelegiuire zeilor?”. Atunci preafericitul Emilian i-a răspuns cu mare curaj: „- Am spus mai înainte şi iarăşi zic ca Dumnezeu şi sufletul meu m-au îndemnat să nimicesc jertfele cele necurate”. Atunci Capitolinus a poruncit din nou slujitorilor: „- Apucaţi-l şi-l umpleţi de răni adânci ca să ştie că nelegiuita lui credinţă nu-i este de nici un folos şi nu-l va elibera din mâinile mele!”. Iar pe când îl băteau cumplit, vicarul a repetat: „- Spune, nefericitule, cine te-a rătăcit ca să săvârşeşti acestea?”. Neînfricatul Emilian i-a măturisit încă o dată: „- Ţi-am spus că nimeni fără numai Dumnezeu şi sufletul meu m-au făcut să răstorn zeii cei spurcaţi şi, călcându-i în picioare, să arunc jertfele voastre cele nelegiuite”. Capitolinus a hotărât cu îndârjire: „- Vedeţi, ne vorbeşte cu mândrie. Întoarceţi-l şi-l loviţi pe piept, ca să ştie că toţi cei care nu ascultă de legile împăraţilor sunt supuşi la asemenea pedepse”.

Deci, după ce l-au bătut vreme îndelungată, cu vine de bou, cu cea mai mare cruzime, a zis vicarul: „- Lăsaţi-l!”. Şi au încetat cei ce-l loveau. Apoi l-a întrebat: „- Rob eşti sau liber?”. Sfântul Emilian a răspuns: „- Sunt rob al lui Hristos, iar fiu sunt al lui Sabbatianus, prefectul acestei cetăţi”. Atunci vicarul Capitolinus s-a îmblînzit cu perfidie: „- O, Emiliane! Nimic nu există din ceea ce crezi ca vei moşteni. Nu există nici Acela în care crezi că este mântuirea oamenilor, iar după legile noastre te-ai făcut vinovat, aducând ocara zeilor. La ce-ţi va folosi mărimea trupului tău? Căci ai dispreţuit chinurile ca sa te arăţi mai vrednic decât toţi. De aceea, ca nu cumva şi alţii să se gândească la astfel de lucruri şi să se rătăcească, avându-te pildă pe tine, tu singur vei fi aruncat în flăcările cuptorului. Iar tatăl tău va plăti stăpânirii o livră de aur, fiindcă nu s-a îngrijit de tine”.

Slujtorii l-au apucat atunci pe fericitul atlet al lui Hristos şi l-au dus afară din cetate, aproape de malul fluviului Dunărea, unde se găseau cei ce pregătiseră rugul care i-a devenit cunună pentru bărbăţia sa. Preaputernicul mucenic a zis atunci slujitorilor: „- Lăsaţi-mă puţin ca să mă rog Dumnezeului meu!”. Şi după ce s-a rugat, aceştia l-au aruncat în foc, socotind că va deveni îndată cenuşă. Dar focul, cunoscând neprihănirea mucenicului lui Hristos, nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins, ba dimpotrivă, pe slujitorii lui Capitolinus care erau mai aproape, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot. Văzând slăvitul credincios că focul nu l-a atins, ci a rămas nevătămat, a mărit pe Dumnezeu şi, întorcându-se către răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii, ridicând privirile spre cer şi spunând: „- Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!”. Şi zicând astfel, a adormit în pace.

Iar femeia vicarului Capitolinus, care în taină era creştină, fiind rugată de concetăţeni, a cerut de la bărbatul ei corpul Sfântului Emilian pe care nu-l mistuise focul, ci Dumnezeu l-a păstrat neatins prin harul Său.

Cetăţenii creştini şi bărbaţii cucernici, după ce au uns cu evlavie trupul Sfântului Emilian cu preacinstitul mir, l-au înmormântat după vrednicie cu psalmi şi cântări în locul numit Gedina.

Sfântul Emilian a pătimit la 18 iulie 362, cam la două-trei zile după arestare. Această dată, indicată de unele documente ale vremii, a rămas ca zi de sărbătoare şi în mineiele Bisericii Ortodoxe Române .

sursa: sfintiromani.ro

La 18 iulie, Biserica din Durostorum (Silistra) sărbătorea pe Sfântul Martir Emilian, mort în timpul persecuţiei dezlănţuite de împăratul Iulian (361-363), supranumit „Apostatul” pentru că şi-a părăsit credinţa creştină. Acest împărat era nepot al lui Constantin cel Mare (fiind fiul unui frate vitreg, Iulian Constantius) şi înrudit cu familia domnitoare; s-a bucurat în tinereţea sa de o educaţie aleasă.

Când a preluat conducerea imperiului, Iulian a încercat să restaureze păgânismul şi a luat măsuri de persecutare a creştinismului. Aşa au venit la conducerea armatei şi a marilor unităţi administrative funcţionari păgâni. Toţi aceşti demnitari aveau misiunea să reintroducă vechile practici, să refacă templele şi să le redea cultul. Unele locaşuri păgâne erau ruinate, altele transformate în biserici creştine. Desigur că acestor măsuri întreprinse din ordinul lui Iulian li s-a răspuns cu opoziţie din partea creştinilor. Mulţi dintre ei s-au năpustit asupra statuilor divinităţilor, altarelor sau templelor păgâne, distrugându-le. În această atmosferă dramatică a trăit, a activat şi a murit Sfântul mucenic Emilian.

Din actul sau martiric, care ni s-a păstrat într-o versiune latină şi greacă, aflăm că el era militar şi de familie bună. Tatăl său se numea Sabbatianus şi îndeplinea funcţia de prefect (1).

În acea vreme a venit la Durostor vicarul (sau guvernatorul, după alte izvoare) Capitolinus, „om plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, fiind încă şi doritor de vărsare de sânge şi cu mare râvnă pentru idoli”, ca să vadă în ce măsură populaţia acestui oraş este „râvnitoare faţă de zei”. După ce a adus jertfe tuturor zeilor şi a constatat că poporul din Durostor „se închină zeilor şi le aduce jertfe cu toată cinstirea”, s-a umplut de bucurie şi a poruncit să fie chemate la ospăţ toate căpeteniile sale.

„Pe când aceştia petreceau împreună cu Capitolinus, fericitul Emilian, privind împrejur şi văzând timpul potrivit ca să câştige cununa vieţii celei de sus, fiindcă se socotea creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci şi a oamenilor şi dorind ca lucrul acesta să fie arătat tuturor, îmbrăcat fiind totdeauna ca un viteaz ostaş al lui Hristos, cu platoşa credinţei, cinstita cruce, încins cu aceste arme a intrat în templul idolilor şi, luând un ciocan de fier, a răsturnat cu mâinile sale toţi idolii care se găseau acolo, a doborât altarele, a spart sfeşnicele şi a vărsat toate vasele (cu libaţiuni) şi paharele lor. Apoi a plecat, nefiind cunoscut de nimeni”.

Auzind Capitolinus, tare s-a tulburat şi cu mare mânie a zis către cei care i-au vestit acestea: „În grabă să-l căutaţi şi, aflându-i, să mi-l aduceţi, ca să-l pierd, oricine ar fi el”.

Atunci ieşind slujitorii, au întâlnit pe un oarecare ţăran venind de la munte, pe care, după ce l-au arestat, l-au bătut şi l-au dus la palatul lui Capitolinus. Văzând fericitul Emilian pe acesta, a zis întru sine: „De voi ascunde faptul, mântuirea mea va fi pierdută, fiindcă s-a apropiat Cel ce m-a chemat pe mine prin moarte la împărăţia Lui cea nemuritoare”. Şi, cugetând acestea, s-a dus în mijloc şi oprind loviturile slujitorilor a început să spună: „- Lăsaţi-l pe acesta, vă rog, lăsaţi-l, căci el n-a greşit cu nimic, ci eu sunt cel care a făcut ce spuneţi voi”. „Deci, apucîndu-l pe el soldaţii Valerian şi Maxentiu, l-au dus cu ocări la palatul lui Capitolinus, care, şezând pe scaunul de judecată, a întrebat: „- De ce lucru s-a făcut vinovat omul acesta?” Spunându-i-se că el este cel ce a intrat în templu şi a profanat nu numai altarele, ci şi jertfele puse pe ele, Capitolinus s-a umplut de mânie şi l-a întrebat mai întâi pe mucenic: „- Cum te numeşti?”. Atunci preaputernicul atlet al lui Hristos a răspuns: „- Dacă mă întrebi” de numele meu obişnuit, mă numesc Emilian; dacă dimpotrivă cauţi numele meu cel desăvârşit, atunci socoteşte-mă a mă numi creştin”. Capitolinus l-a întrebat apoi: „- Spune, omule nefericit, cine te-a rătăcit ca să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”. Sfântul Emilian a răspuns: „- Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe aceşti neînsufleţiţi (zei), ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire. Să ştii, deci, că n-am adus nici o ocară. Dumnezeu a creat toate, iar zeii tăi, care n-au creat nimic, să piară!”. Capitolinus l-a întrebat: „-Tu eşti cel care ai răsturnat altarele?”. Sfântul Emilian a mărturisit: „- Cu dreptate spune Sfânta Scriptură: „Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei” (Ps. 113, 16). Atunci, mângâindu-se, Capitolinus a poruncit: „Dezbrăcaţi-l şi-l întindeţi pe pământ, ca să ştie că se află în faţa vicarului”. Iar după ce l-au dezbrăcat, acesta a insistat: „- Spune-mi deci cine te-a înşelat ca să aduci o asemenea nelegiuire zeilor?”. Atunci preafericitul Emilian i-a răspuns cu mare curaj: „- Am spus mai înainte şi iarăşi zic ca Dumnezeu şi sufletul meu m-au îndemnat să nimicesc jertfele cele necurate”. Atunci Capitolinus a poruncit din nou slujitorilor: „- Apucaţi-l şi-l umpleţi de răni adânci ca să ştie că nelegiuita lui credinţă nu-i este de nici un folos şi nu-l va elibera din mâinile mele!”. Iar pe când îl băteau cumplit, vicarul a repetat: „- Spune, nefericitule, cine te-a rătăcit ca să săvârşeşti acestea?”. Neînfricatul Emilian i-a măturisit încă o dată: „- Ţi-am spus că nimeni fără numai Dumnezeu şi sufletul meu m-au făcut să răstorn zeii cei spurcaţi şi, călcându-i în picioare, să arunc jertfele voastre cele nelegiuite”. Capitolinus a hotărât cu îndârjire: „- Vedeţi, ne vorbeşte cu mândrie. Întoarceţi-l şi-l loviţi pe piept, ca să ştie că toţi cei care nu ascultă de legile împăraţilor sunt supuşi la asemenea pedepse”.

Deci, după ce l-au bătut vreme îndelungată, cu vine de bou, cu cea mai mare cruzime, a zis vicarul: „- Lăsaţi-l!”. Şi au încetat cei ce-l loveau. Apoi l-a întrebat: „- Rob eşti sau liber?”. Sfântul Emilian a răspuns: „- Sunt rob al lui Hristos, iar fiu sunt al lui Sabbatianus, prefectul acestei cetăţi”. Atunci vicarul Capitolinus s-a îmblînzit cu perfidie: „- O, Emiliane! Nimic nu există din ceea ce crezi ca vei moşteni. Nu există nici Acela în care crezi că este mântuirea oamenilor, iar după legile noastre te-ai făcut vinovat, aducând ocara zeilor. La ce-ţi va folosi mărimea trupului tău? Căci ai dispreţuit chinurile ca sa te arăţi mai vrednic decât toţi. De aceea, ca nu cumva şi alţii să se gândească la astfel de lucruri şi să se rătăcească, avându-te pildă pe tine, tu singur vei fi aruncat în flăcările cuptorului. Iar tatăl tău va plăti stăpânirii o livră de aur, fiindcă nu s-a îngrijit de tine”.

Slujtorii l-au apucat atunci pe fericitul atlet al lui Hristos şi l-au dus afară din cetate, aproape de malul fluviului Dunărea, unde se găseau cei ce pregătiseră rugul care i-a devenit cunună pentru bărbăţia sa. Preaputernicul mucenic a zis atunci slujitorilor: „- Lăsaţi-mă puţin ca să mă rog Dumnezeului meu!”. Şi după ce s-a rugat, aceştia l-au aruncat în foc, socotind că va deveni îndată cenuşă. Dar focul, cunoscând neprihănirea mucenicului lui Hristos, nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg şi neatins, ba dimpotrivă, pe slujitorii lui Capitolinus care erau mai aproape, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot. Văzând slăvitul credincios că focul nu l-a atins, ci a rămas nevătămat, a mărit pe Dumnezeu şi, întorcându-se către răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii, ridicând privirile spre cer şi spunând: „- Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!”. Şi zicând astfel, a adormit în pace.

Iar femeia vicarului Capitolinus, care în taină era creştină, fiind rugată de concetăţeni, a cerut de la bărbatul ei corpul Sfântului Emilian pe care nu-l mistuise focul, ci Dumnezeu l-a păstrat neatins prin harul Său.

Cetăţenii creştini şi bărbaţii cucernici, după ce au uns cu evlavie trupul Sfântului Emilian cu preacinstitul mir, l-au înmormântat după vrednicie cu psalmi şi cântări în locul numit Gedina.

Sfântul Emilian a pătimit la 18 iulie 362, cam la două-trei zile după arestare. Această dată, indicată de unele documente ale vremii, a rămas ca zi de sărbătoare şi în mineiele Bisericii Ortodoxe Române .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s