EMINESCU SI CARAGIALE

Între sutele de mii de ediţii în Biblioteca Academiei Române se află multe texte referitoare la Eminescu. Interesant este acel ziar comemorativ ce a apărut exact la un an de la moartea poetului şi în care  scriitorii vremii aduceau omagiul lor celui care murise atât de tânăr. Printre semnături se aflau cele ale lui  Titu Maiorescu, Vlahuţă, I. Gherea, Ion Luca  Caragiale. Vom reda în continuare textul lui I.L. Caragiale referitor la felul în care a făcut cunoştinţă cu Eminescu, dar care se transformă treptat într-un portret veritabil.

„Sunt peste douăzeci şi unu de ani de atunci. Şedeam într-o casă unde tră­sese în gazdă un actor, – vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se întorceau la cuiburile lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: «Îţi place mult să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mult talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti».

Şi îmi povesti cum găsise într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat – care slujea în curte şi la grajd – culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului la o parte era un giamantan, biblioteca băiatului, plin cu cărţi nemţeşti.

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viciu. Era străin, de departe zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propu­sese să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucureşti.

Seara trebuia să vină directorul lui, astfel puteam să-l văd. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce îmi închi­puiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În în­chi­puirea mea, văzându-l în revolta cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel – că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii – era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi. Era o frumu­seţe: o figură clasică înca­dra­tă de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale su­­fletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se ve­dea scrisul unor chinuri viitoare.

«Mă recomand, Mihail Emi­nescu». Aşa l-am cunoscut eu.

Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetatul vârstei de 17 ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase. Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

– Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis eu. Am aflat că d-ta ai şi scris.

– Da am scris.

– Atunci, – şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, – fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de-a d-ta. Eminescu s-a executat numai decât. Era o bucată dedicată unei actriţe, de care el era foarte înamorat… D-abia mai ţin minte. Ştiu atât că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit, de o pasiune contrariată. Cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin 1868 sau 1869 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o ne­mul­ţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin miş­cată de mâhnirea regelui asi­rian. Eminescu era de astă dată tă­cut şi posomorât, vorbea foarte pu­ţin şi contradicţia îl irita. În za­dar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o ci­tească tot pe aceea care o cu­noş­team. A plecat să se culce devre­me, şi dimineaţa la 11 când m-am dus la el l-am găsit tot dormind.

L-am sculat. Îi trecuse acum regelui asirian supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua răzând, mi-a vorbit despre India adică, despre Daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cântat doina.

Îi trecuse ciuda regelui asi­rian şi acum se bucura în linişte de bogăţiile lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit tot dânsul de toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă – Ciudată ames­te­că­tură! Fe­ricită pentru artist, ne­no­rocită pentru om.

Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar, trupa s-a întors fără dânsul.

Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu în Con­vorbiri „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…“

Eminescu îşi ţinea făgă­duiala: copilul creştea om mare.

Mai în urmă l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, fratele lui la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând, şi de ciudat, – o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte îndeaproape de soarta lui, hotărât să-l ia lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul militar, Moltke s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: «Iai bine! Acela era mai cu minte, ca noi!»

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi  ceasornic şi să-i dea «din viaţă o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească».

L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar după aerul posomorât cu care el mi-a răspuns am înţeles că de moartea ei se legau nişte amin­tiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.

Am aflat apoi că o soră de-a lui, care îl iubea foarte mult, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie.

Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă să lase a se crede că nenorocirea lui Emi­nescu a fost cauzată de viciu.

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vicios. În lumea asta mulţimea nărozilor crede că oamenii superiori nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă negalitate; şi când o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îl scăpa foarte adesea: atunci era o zbuciumare teribilă; o încordare a simţirii, un succes de gelozie, care lăsa să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine din acel cutremur se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit ca Luceafărul lui – «nemuritor şi rece».

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinută supremă a lui Buda – Cakiamuni.

O aşa încordare, un aşa succes a avut în ultimele momente bune; acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai înainte luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sus loviturile vrăj­ma­şului pe care-l purta din naş­tere. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei: geniul cu nebunia.

Lupta a fost groaznică. În­cer­­carea, drumul către Nir­va­na a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. Cea mai luminoasă inteligenţă în capul cel mai bolnav; în trupul cel mai trudit, cel mai mâhnit suflet! Şi dacă am plâns când l-am aşezat prietenii şi vrăj­maşii, admiratorii şi invidioşii, sub «teiul sfânt», nu am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la oameni, de la împrejurări, de la ea însăşi.

Acest Eminescu a fost odată fără nici un motiv aruncat pe drumuri de un ministru libe­ral… acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate drumurile. Generaţii întregi de oameni, ca ministrul acela o să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, – şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se mai găsi poate.

Să doarmă în pace necăjitul suflet!“

Articol îngrijit de pr. Ion Andrei Ţârlescu, cercetător principal în cadrul Serviciului Manuscrise şi Carte rară al Bibliotecii Academiei Române.

Sursa: Ziarul Lumina

Între sutele de mii de ediţii în Biblioteca Academiei Române se află multe texte referitoare la Eminescu. Interesant este acel ziar comemorativ ce a apărut exact la un an de la moartea poetului şi în care  scriitorii vremii aduceau omagiul lor celui care murise atât de tânăr. Printre semnături se aflau cele ale lui  Titu Maiorescu, Vlahuţă, I. Gherea, Ion Luca  Caragiale. Vom reda în continuare textul lui I.L. Caragiale referitor la felul în care a făcut cunoştinţă cu Eminescu, dar care se transformă treptat într-un portret veritabil.

„Sunt peste douăzeci şi unu de ani de atunci. Şedeam într-o casă unde tră­sese în gazdă un actor, – vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se întorceau la cuiburile lor.

Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: «Îţi place mult să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte, şi are mult talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti».

Şi îmi povesti cum găsise într-un hotel din Giurgiu pe acel băiat – care slujea în curte şi la grajd – culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului la o parte era un giamantan, biblioteca băiatului, plin cu cărţi nemţeşti.

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viciu. Era străin, de departe zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aici din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propu­sese să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună şi băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucureşti.

Seara trebuia să vină directorul lui, astfel puteam să-l văd. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce îmi închi­puiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În în­chi­puirea mea, văzându-l în revolta cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc astfel – că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii – era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

Tânărul sosi. Era o frumu­seţe: o figură clasică înca­dra­tă de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale su­­fletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se ve­dea scrisul unor chinuri viitoare.

«Mă recomand, Mihail Emi­nescu». Aşa l-am cunoscut eu.

Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetatul vârstei de 17 ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase. Era un copil minunat. Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

– Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis eu. Am aflat că d-ta ai şi scris.

– Da am scris.

– Atunci, – şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, – fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de-a d-ta. Eminescu s-a executat numai decât. Era o bucată dedicată unei actriţe, de care el era foarte înamorat… D-abia mai ţin minte. Ştiu atât că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit, de o pasiune contrariată. Cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat prin 1868 sau 1869 în Familia din Pesta.

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o ne­mul­ţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin miş­cată de mâhnirea regelui asi­rian. Eminescu era de astă dată tă­cut şi posomorât, vorbea foarte pu­ţin şi contradicţia îl irita. În za­dar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o ci­tească tot pe aceea care o cu­noş­team. A plecat să se culce devre­me, şi dimineaţa la 11 când m-am dus la el l-am găsit tot dormind.

L-am sculat. Îi trecuse acum regelui asirian supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua răzând, mi-a vorbit despre India adică, despre Daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cântat doina.

Îi trecuse ciuda regelui asi­rian şi acum se bucura în linişte de bogăţiile lui.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit tot dânsul de toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă – Ciudată ames­te­că­tură! Fe­ricită pentru artist, ne­no­rocită pentru om.

Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar, trupa s-a întors fără dânsul.

Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar, şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi de acolo l-a trimis la Viena.

Am văzut mai târziu în Con­vorbiri „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…“

Eminescu îşi ţinea făgă­duiala: copilul creştea om mare.

Mai în urmă l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, fratele lui la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând, şi de ciudat, – o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat academia militară cu talentele lui şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte îndeaproape de soarta lui, hotărât să-l ia lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul militar, Moltke s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: «Iai bine! Acela era mai cu minte, ca noi!»

Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi  ceasornic şi să-i dea «din viaţă o sută de galbeni, partea lui de moştenire din averea părintească».

L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar după aerul posomorât cu care el mi-a răspuns am înţeles că de moartea ei se legau nişte amin­tiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.

Am aflat apoi că o soră de-a lui, care îl iubea foarte mult, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată din copilărie.

Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă să lase a se crede că nenorocirea lui Emi­nescu a fost cauzată de viciu.

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vicios. În lumea asta mulţimea nărozilor crede că oamenii superiori nu au voie să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă negalitate; şi când o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îl scăpa foarte adesea: atunci era o zbuciumare teribilă; o încordare a simţirii, un succes de gelozie, care lăsa să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine din acel cutremur se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit ca Luceafărul lui – «nemuritor şi rece».

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinută supremă a lui Buda – Cakiamuni.

O aşa încordare, un aşa succes a avut în ultimele momente bune; acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai înainte luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sus loviturile vrăj­ma­şului pe care-l purta din naş­tere. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei: geniul cu nebunia.

Lupta a fost groaznică. În­cer­­carea, drumul către Nir­va­na a fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. Cea mai luminoasă inteligenţă în capul cel mai bolnav; în trupul cel mai trudit, cel mai mâhnit suflet! Şi dacă am plâns când l-am aşezat prietenii şi vrăj­maşii, admiratorii şi invidioşii, sub «teiul sfânt», nu am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la oameni, de la împrejurări, de la ea însăşi.

Acest Eminescu a fost odată fără nici un motiv aruncat pe drumuri de un ministru libe­ral… acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate drumurile. Generaţii întregi de oameni, ca ministrul acela o să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, – şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se mai găsi poate.

Să doarmă în pace necăjitul suflet!“

Articol îngrijit de pr. Ion Andrei Ţârlescu, cercetător principal în cadrul Serviciului Manuscrise şi Carte rară al Bibliotecii Academiei Române.

Sursa: Ziarul Lumina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s