14-15 FEBRUARIE MOSII DE IARNA

Neamul cel dus in ceruri - MOSII DE IARNA

Biserica noastra din Aurora savarseste pomenirea mortilor (Mosii de iarna) Sambata 14 Februarie si Duminica 15 Februarie. In ambele zile se savarseste Sfanta Liturghie de dimineata, urmata de slujba de Parastas.

Pana la Paste, toate sambetele le apartin mortilor. Prilej de rememorari, rugaciuni si pomeni

Mosii de iarna cad intotdeauna in sambata ce precede Saptamana alba sau a branzei, adica inainte de Lasatul secului de carne. In aceasta saptamana se mananca lapte, branza, peste si oua; bucate de culoare alba sau care contin culoarea alba, de unde-i vine si numele si face trecerea la postul propriu-zis. Mosii de iarna marcheaza inceputul Sambetelor mortilor, in numar de sapte, care se vor incheia in Sambata lui Lazar, inainte de Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor si in ajunul Intrarii Domnului in Ierusalim (Florii). Sambata de Pasti, a opta in ordinea numaratorii, este Sambata lui Iisus Hristos mort, care va invia pentru rascumpararea neamului omenesc din moarte spre viata vesnica. Mosii inseamna, de fapt, neamul din care ne tragem, stramosii cei mai indepartati, despre care stim tot felul de intamplari si povesti, verii, verele, matusile, unchii, toti cei dragi ai nostri mutati in Lumea de Dincolo, pentru care se dau acuma pomelnice ca sa le fie pomenit numele. Lumea cealalta este doar banuita, asa cum transpare dintr-un bocet: „Cine-a sti cat ii de bine/ Ca din cer nu-ntoarna nime'”. Drept aceea, perioada acestor sambete este vremea apropierii de Ea, a rememorarii, a reinvierii chipurilor celor pe care i-am iubit. Dintr-o data ii vedem zambind, vorbind, miscandu-se ca intr-un film al memoriei, iar noi, „spectatorii”, ne recuperam astfel propria viata ramasa undeva in urma. Si in aceste franturi de viata recuperata suntem toti impreuna, fericiti, in prezent.

Pomana mortilor

Dupa ritul crestin ortodox, atat la inceputul Sambetelor, la Mosii de iarna, cat si la sfarsit, in Sambata lui Lazar, se fac parastase. Primul parastas cu mancaruri de dulce, ultimul cu mancaruri de post, la care participa de regula femeile. In Maramures fiecare femeie duce un cos cu mancare, un colac, o lumanare si o sticla de vin. Doua-trei duc un colac special (mai mare) numit „parastas”. Slujba de pomenire este urmata de masa de pomana, la care iau parte slujitorii, in frunte cu preotul, femeile care au adus mancarea in „mhiatu” (numele) celor „plecati”, oameni saraci si copii veniti de prin alte parti, de obicei tiganusi.
Pe o masa lunga, de lemn, asezata in fata bisericii, se randuia mancarea, si pe lavite erau poftiti sa sada cei veniti la pomana, ca sa fie serviti de catre femeile care „fac la biserica”. Numai la urma, si daca ramanea ceva, mancau si ele, deoarece la plecare, saracii si strainii primeau pachete. Astazi, lipsesc de la aceasta masa atat saracii, cat si tiganusii, nemaifiind interesati de mancare.
Ici-colo, pe mormintele celor pomeniti se vede cate o lumanare aprinsa, ca sufletele mortilor sa participe la sfanta slujba. Se spune ca lumanarea aprinsa ajuta sufletul sa participe la rugaciunile ce se fac in biserica, flacara fiind cea mai subtila si puternica forma de energie din univers. In toate cele sapte sambete se face milostenie, pe tacute, cu discretie, in numele mortilor, iar preotul face slujbele de pomenire.
Obiceiul cu mesele de pomana nu este chiar foarte vechi. Altadata nu se faceau. Fiecare femeie ducea la biserica doar un colac, o lumanare si o sticla de vin, pentru paos, si lasa un blid plin cu faina alba de cea mai buna calitate cat sa ajunga pentru o prescura si sapte oua (rareori cinci), iar la ultima pomenire, colac, vin si lumanare.
Atat in ritul crestin ortodox, cat si in cel stravechi, precrestin, apa are o importanta foarte mare cand este vorba despre morti, si de aceea exista o interdictie absoluta in ceea ce priveste spalatul hainelor. „Apoi in Sambetele mortilor n-am spalat haine, Doamne, feri! Nici pe noi nu ne spala buna, fie iertata”.

Despre cifrele 7 si 8

Sapte este cifra creatiei sau creatia insasi. Dumnezeu a facut lumea in sase zile, iar intr-a saptea s-a odihnit, contemplandu-si opera. Culorile curcubeului sunt sapte, notele muzicale sunt sapte, zilele saptamanii tot sapte. Orice fiinta omeneasca are la cap sapte deschizaturi vizibile (nasul, gura, ochii, urechile). Sapte este cifra maniei Creatorului ori a binecuvantarii Lui.

Neamul cel dus in ceruri - MOSII DE IARNA

Cartea Sfanta, Biblia (Cartea Cartilor), abunda in cifre simbolice, printre care si cifra sapte. Si cu toate ca unora nu le plac cifrele, iar simbolistica lor nici pe atat, este musai (obligatoriu) sa luam in considerare cuvintele lui Pitagora, care afirma ca intreg universul se sprijina pe cifre, este o armonie a numerelor. Dar daca sapte este cifra lumii noastre, suntem obligati sa-l adaugam si pe Unu (cel ce insumeaza toate principiile), Creatorul ei, si astfel avem sapte + Unu, adica opt. Sapte sunt sambetele mortilor nostri, opt este sambata lui Iisus, cifra Sa, care culcata semnifica simbolul infinitului. Este si cifra generozitatii absolute, a jertfei si a salvarii. Intorcandu-ne la cele sapte deschideri sau gauri de la capul fiintei omenesti, putem constata ca, de fapt, ar fi opt, cea de-a opta, nevazuta, se afla in moalele capului. Ea se inchide imediat ce copilul iese din burta mamei si intra in lumea aceasta. Moasa are grija sa-i stranga capul asa incat deschiderea sa se inchida. Aceasta poarta a vesniciei se intredeschide numai atunci cand omul moare, lasand sa iasa pe acolo sufletul. Asa cum se vede clar, nimic nu este intamplator sau superfluu in iconomia Tatalui Ceresc, iar cele doua cifre, in aparenta oarecare, marcheaza lumea si pe omul nemuritor venit din Cel Necuprins, la care se intoarce, intrucat esenta fiintei omenesti nu este forma – carnea si oasele – ci suflul de viata, sufletul. Cand acesta pleaca, trupul nu mai are nimic frumos; este un lut inert, cu miros greu de suportat, strain – de unde si numirea de „ramasite pamantesti”, dar pentru ca a fost adapostul sufletului nemuritor, se bucura de cinstire si rituri de trecere, pentru a se putea integra in sanul mamei pamant pana la A doua venire a lui Iisus Hristos, asa cum spune preotul, cand pecetluieste groapa.

Trei povestiri despre viata sufletului Dincolo

In toate marile religii ale lumii se vorbeste despre nemurirea sufletului si despre o continuare a vietii intocmai ca pe pamant, decedatul avand nevoie de anumite obiecte si mai ales de mancare. Sapaturile arheologice au scos la iveala dovezi incontestabile ale acestei credinte, in morminte descoperindu-se obiecte de podoaba, de uz personal, precum si amfore de ulei, cereale si vin.
Se stie ca legaturile dintre lumea aceasta si cea de Dincolo nu se rup total, odata cu trecerea cuiva la cele vesnice, ci se mentin sub o alta forma, si anume, cea a viselor. In aceste vise, cel de aici si cel de Dincolo stau fata in fata si comunica intr-o formula inversata: mortul vorbeste comunicand ceva, iar viul tace ascultand.

Prima poveste – O jumatate de mar

„O, Doamne, ce mi-o povestit o femeie din Harnicesti. O fost murit soacra-sa si tare si-o banuit (i-a parut rau) dupa ea, ca o trait laolalta mai bine ca mama cu fata. Aveu in gradina un mar cu mere de vara galbine si bune, farinoase, care se coceau mai devreme, cam pa la Santamaria Mare, cand nu prea sunt mere coapte. O fost oarece duminica, si in drum era o roata de femei. S-o gandit ea: „Apoi, ma duc si culeg o poala de mere, care-or si (fi – n.r.) mai frumoase, de supt mar, si le duc la femeile cele, sa sie (fie – n.r.) de sufletu’ soacrii mele, ca si ei tare bine i-o placut merele aieste”. S-o dus, s-o cules o poala de mere mandre, coapte, galbine si s-o dus la femeile cele. Tate s-o luat cate doua, catre tri, c-o fost tare bune si-o mancat cu pofta. S-o zas femeile: „Sa sie in numele Domnului si de sufletu’ soacrii dumitale”. Ea n-o mancat nici unu’ daca o vazut ca le plac ase de bine la femei. Pa cand s-o uitat in poala, mai avea numa’ un mar putred de jumatate. S-o gandit: „Noa, pa aiesta l-oi manca dara eu, ca nu poci sa-l dau la nime'”. Si o inceput sa-l curate cu unghiile, sa rumpa ce era putred si sa arunce jos. Da’ tocmai atunci o zinit pa drum un cocon de tagan, si cand le-o vazut pa celea mancand, si mirose a mere de te radica mirosu’n vazduh, o zas cata ea: „Da-mi si mie un mar”. „Vai de mine, da’ cum as putea sa nu-ti dau? Da’ nu mai am nici un mar in poala. Nu mai am decat jumatatea asta ca ceielalta o fost putreda”. „Da-mi-o si pa aceie”, o zas coconu’. Si i-o dat-o. In noaptea aia o visat-o pa soacra-sa. O zas: „Vai, bine m-am stamparat cu jumatatea ceie de mar!”. Noa, cele mandre, galbine ca aoru, pa care le-o dat la femei, nu le-o capatat soacra-sa in cer, nu i-o fost primite. Numa’ maru’ cela putred coratat, ce l-o dat la puiu’ de tagan, o fost primit. Trebe-a da la cela lipsit”. (Ioana lu’ Pretilus, 72 ani, Desesti)

A doua poveste – Doi cartofi

„Da, ce v-oi spune eu nu-i gluma, nu-i saga. Omu’ mnieu cand o fost beteag rau o zas ca el n-o dat in viata lui la nime’ de pomana nimic, ase, oarece de mancare, si amu ii pare rau.
„Ba, sa nu mintasc, am dat doi cartofi copti la un om sarac”, o zas. „Asta o fost cand am zinit (venit) io din razboi. Am zinit pa jos, cu inca un

camarad, cu hatijacurile (rucsacurile) in spate, si n-avem in ranite nimic de mancare. Abde (abia) mai puteam sa pasim de foame.
Neamul cel dus in ceruri - MOSII DE IARNA

S-am aflat atunci o holda de cartofi. Am scos cartofi din holda ceie, am aprins un foc, i-am copt in spuza s-am mancat. Pe cati nu i-am putut manca, i-am pus in rucsacuri si-am plecat. Dupa ce ne-am prins un pic inima cu piciocii (cartofii) ceia, odata am capatat spor la drum. Si ne-am talnit cu un om sarac si i-am dat doi cartofi copti, care-o fost mai mandri”. Nu la multa vreme de cand mi-o zas povestea, Vasalia meu o murit. I-am facut parastasurile, da’ intr-o noapte, il visez ca sta la o masuta si are dinainte doi cartofi. Numai doi cartofi. Era imbracat in costumu’ pa care l-am dat la un fecior batran de peste Sasar – si acela-i mort amu. Io urcam pa o coasta si il videm cumva de sus. Urcusu’ ii bun; urci spre viata. Cand am vazut ca are dinainte numai doi cartofi, am vrut sa cobor, sa ma intorc, sa ajung la el, sa graim, sa-l intreb de ce nu are si altceva pa masa, da’ n-am putut. Ceva, nu vedeam ce, nu ma lasa nici sa ma misc mai tare in directia lui. Si o disparut. Dupa ce m-am trezit, apoi mi-am adus aminte ce mi-o spus cand o fost beteag, inainte sa moara. Io am gandit ca daca fac parastasurile si-i dau, a avea si el. Da’ omu’ trebe sa-si deie cu mana lui, cu sufletu’ lui. Ce-si da cu mana lui, aceie are pa Ceie Lume. Io i-am vazut masa de veci”. (Ioana Sacalas, 87 de ani, Tautii de Sus)

A treia poveste – Un colac murdarit cu noroi

„D-apoi sa-ti spun o poveste. Zace ca o murit un om si s-o dus dinaintea lui Dumnezau – ca omu’ dupa ce moare, se duce mai intai inaintea lui Dumnezau sa deie de sama si numa’ dup-ace ii trimas unde s-o pregatit. Si cand o sosit Acolo, o vazut o masa mare, lunga, plina cu tat feliu de bunatati, incarcata mai ceva ca in Zua de Pasti. Si pa langa masa ceie erau scaune. Pa cate un scaun sedea cate un om; altele erau goale. Noa, amu s-ar si (fi – n.r.) asezat si el pa un scaun, unde era masa mai incarcata, da’ i-o aratat Dumnezau cu dejetu unde sa se puna. Pa cand s-o pus pa scaun si s-o uitat, o vazut ca inaintea lui, pa masa, nu-i nimic-nimicuta, nici cat sa bagi in ochi la o musca. Si s-o uitat pa lung la ceia care mancau. Ce s-o gandit Dumnezau, ce nu s-o gandit, ca i-o dat drumu’ sa se intoarca pa pamant. Era un om foarte bogat. „Noa, amu mi-oi pregati eu pomene, sa am pa masa mai multe decat oricare de-Acolo”, s-o gandit el. S-o dus si-o injugat boii la car si si-o comandat un car de pomene (colaci), ca ase o intales el pomenele. Dupa ce-o incarcat colacii (in car) o pornit la drum, da’ o avut grija sa nu deie la nime’, Doamne, feri! Cu toate ca mirosea dupa el a paine coapta pana departe, si pa la porti ieseu oameni saraci, ologi, copii. Cand o fost odata, rotile carului o intrat intr-o groapa cu tina si i-o picat un colac. O vazut cand o picat, ase ca s-o dus si l-o luat si l-o dat unui om sarac ce se uita la caru’ cela incarcat. Saracu’ l-o sters de tina si-o inceput sa muste din el cu pofta, strigand: „Dumnezau primeasca. Sa ti-l vezi in Ceie Lume!”. Pa cand o sosit acasa, o picat inaintea boilor, s-o murit. Dumnezau l-o chemat la El. Si iara o vazut masa ceie incarcata cu fel de fel de mancaruri, da’ pa cand s-o pus pa scaun, inaintea lui nu era decat colacu’ cela cu tina pa care l-o dat saracului”. (Maria Gavan, Tautii de Sus).

Neamul cel dus in ceruri - MOSII DE IARNA

Biserica noastra din Aurora savarseste pomenirea mortilor (Mosii de iarna) Sambata 14 Februarie si Duminica 15 Februarie. In ambele zile se savarseste Sfanta Liturghie de dimineata, urmata de slujba de Parastas.

Pana la Paste, toate sambetele le apartin mortilor. Prilej de rememorari, rugaciuni si pomeni

Mosii de iarna cad intotdeauna in sambata ce precede Saptamana alba sau a branzei, adica inainte de Lasatul secului de carne. In aceasta saptamana se mananca lapte, branza, peste si oua; bucate de culoare alba sau care contin culoarea alba, de unde-i vine si numele si face trecerea la postul propriu-zis. Mosii de iarna marcheaza inceputul Sambetelor mortilor, in numar de sapte, care se vor incheia in Sambata lui Lazar, inainte de Saptamana Mare sau Saptamana Patimilor si in ajunul Intrarii Domnului in Ierusalim (Florii). Sambata de Pasti, a opta in ordinea numaratorii, este Sambata lui Iisus Hristos mort, care va invia pentru rascumpararea neamului omenesc din moarte spre viata vesnica. Mosii inseamna, de fapt, neamul din care ne tragem, stramosii cei mai indepartati, despre care stim tot felul de intamplari si povesti, verii, verele, matusile, unchii, toti cei dragi ai nostri mutati in Lumea de Dincolo, pentru care se dau acuma pomelnice ca sa le fie pomenit numele. Lumea cealalta este doar banuita, asa cum transpare dintr-un bocet: „Cine-a sti cat ii de bine/ Ca din cer nu-ntoarna nime'”. Drept aceea, perioada acestor sambete este vremea apropierii de Ea, a rememorarii, a reinvierii chipurilor celor pe care i-am iubit. Dintr-o data ii vedem zambind, vorbind, miscandu-se ca intr-un film al memoriei, iar noi, „spectatorii”, ne recuperam astfel propria viata ramasa undeva in urma. Si in aceste franturi de viata recuperata suntem toti impreuna, fericiti, in prezent.

Pomana mortilor

Dupa ritul crestin ortodox, atat la inceputul Sambetelor, la Mosii de iarna, cat si la sfarsit, in Sambata lui Lazar, se fac parastase. Primul parastas cu mancaruri de dulce, ultimul cu mancaruri de post, la care participa de regula femeile. In Maramures fiecare femeie duce un cos cu mancare, un colac, o lumanare si o sticla de vin. Doua-trei duc un colac special (mai mare) numit „parastas”. Slujba de pomenire este urmata de masa de pomana, la care iau parte slujitorii, in frunte cu preotul, femeile care au adus mancarea in „mhiatu” (numele) celor „plecati”, oameni saraci si copii veniti de prin alte parti, de obicei tiganusi.

Pe o masa lunga, de lemn, asezata in fata bisericii, se randuia mancarea, si pe lavite erau poftiti sa sada cei veniti la pomana, ca sa fie serviti de catre femeile care „fac la biserica”. Numai la urma, si daca ramanea ceva, mancau si ele, deoarece la plecare, saracii si strainii primeau pachete. Astazi, lipsesc de la aceasta masa atat saracii, cat si tiganusii, nemaifiind interesati de mancare.

Ici-colo, pe mormintele celor pomeniti se vede cate o lumanare aprinsa, ca sufletele mortilor sa participe la sfanta slujba. Se spune ca lumanarea aprinsa ajuta sufletul sa participe la rugaciunile ce se fac in biserica, flacara fiind cea mai subtila si puternica forma de energie din univers. In toate cele sapte sambete se face milostenie, pe tacute, cu discretie, in numele mortilor, iar preotul face slujbele de pomenire.

Obiceiul cu mesele de pomana nu este chiar foarte vechi. Altadata nu se faceau. Fiecare femeie ducea la biserica doar un colac, o lumanare si o sticla de vin, pentru paos, si lasa un blid plin cu faina alba de cea mai buna calitate cat sa ajunga pentru o prescura si sapte oua (rareori cinci), iar la ultima pomenire, colac, vin si lumanare.

Atat in ritul crestin ortodox, cat si in cel stravechi, precrestin, apa are o importanta foarte mare cand este vorba despre morti, si de aceea exista o interdictie absoluta in ceea ce priveste spalatul hainelor. „Apoi in Sambetele mortilor n-am spalat haine, Doamne, feri! Nici pe noi nu ne spala buna, fie iertata”.

Despre cifrele 7 si 8

Sapte este cifra creatiei sau creatia insasi. Dumnezeu a facut lumea in sase zile, iar intr-a saptea s-a odihnit, contemplandu-si opera. Culorile curcubeului sunt sapte, notele muzicale sunt sapte, zilele saptamanii tot sapte. Orice fiinta omeneasca are la cap sapte deschizaturi vizibile (nasul, gura, ochii, urechile). Sapte este cifra maniei Creatorului ori a binecuvantarii Lui.

Neamul cel dus in ceruri - MOSII DE IARNA Cartea Sfanta, Biblia (Cartea Cartilor), abunda in cifre simbolice, printre care si cifra sapte. Si cu toate ca unora nu le plac cifrele, iar simbolistica lor nici pe atat, este musai (obligatoriu) sa luam in considerare cuvintele lui Pitagora, care afirma ca intreg universul se sprijina pe cifre, este o armonie a numerelor. Dar daca sapte este cifra lumii noastre, suntem obligati sa-l adaugam si pe Unu (cel ce insumeaza toate principiile), Creatorul ei, si astfel avem sapte + Unu, adica opt. Sapte sunt sambetele mortilor nostri, opt este sambata lui Iisus, cifra Sa, care culcata semnifica simbolul infinitului. Este si cifra generozitatii absolute, a jertfei si a salvarii. Intorcandu-ne la cele sapte deschideri sau gauri de la capul fiintei omenesti, putem constata ca, de fapt, ar fi opt, cea de-a opta, nevazuta, se afla in moalele capului. Ea se inchide imediat ce copilul iese din burta mamei si intra in lumea aceasta. Moasa are grija sa-i stranga capul asa incat deschiderea sa se inchida. Aceasta poarta a vesniciei se intredeschide numai atunci cand omul moare, lasand sa iasa pe acolo sufletul. Asa cum se vede clar, nimic nu este intamplator sau superfluu in iconomia Tatalui Ceresc, iar cele doua cifre, in aparenta oarecare, marcheaza lumea si pe omul nemuritor venit din Cel Necuprins, la care se intoarce, intrucat esenta fiintei omenesti nu este forma – carnea si oasele – ci suflul de viata, sufletul. Cand acesta pleaca, trupul nu mai are nimic frumos; este un lut inert, cu miros greu de suportat, strain – de unde si numirea de „ramasite pamantesti”, dar pentru ca a fost adapostul sufletului nemuritor, se bucura de cinstire si rituri de trecere, pentru a se putea integra in sanul mamei pamant pana la A doua venire a lui Iisus Hristos, asa cum spune preotul, cand pecetluieste groapa.

Trei povestiri despre viata sufletului Dincolo

In toate marile religii ale lumii se vorbeste despre nemurirea sufletului si despre o continuare a vietii intocmai ca pe pamant, decedatul avand nevoie de anumite obiecte si mai ales de mancare. Sapaturile arheologice au scos la iveala dovezi incontestabile ale acestei credinte, in morminte descoperindu-se obiecte de podoaba, de uz personal, precum si amfore de ulei, cereale si vin.

Se stie ca legaturile dintre lumea aceasta si cea de Dincolo nu se rup total, odata cu trecerea cuiva la cele vesnice, ci se mentin sub o alta forma, si anume, cea a viselor. In aceste vise, cel de aici si cel de Dincolo stau fata in fata si comunica intr-o formula inversata: mortul vorbeste comunicand ceva, iar viul tace ascultand.

Prima poveste – O jumatate de mar

„O, Doamne, ce mi-o povestit o femeie din Harnicesti. O fost murit soacra-sa si tare si-o banuit (i-a parut rau) dupa ea, ca o trait laolalta mai bine ca mama cu fata. Aveu in gradina un mar cu mere de vara galbine si bune, farinoase, care se coceau mai devreme, cam pa la Santamaria Mare, cand nu prea sunt mere coapte. O fost oarece duminica, si in drum era o roata de femei. S-o gandit ea: „Apoi, ma duc si culeg o poala de mere, care-or si (fi – n.r.) mai frumoase, de supt mar, si le duc la femeile cele, sa sie (fie – n.r.) de sufletu’ soacrii mele, ca si ei tare bine i-o placut merele aieste”. S-o dus, s-o cules o poala de mere mandre, coapte, galbine si s-o dus la femeile cele. Tate s-o luat cate doua, catre tri, c-o fost tare bune si-o mancat cu pofta. S-o zas femeile: „Sa sie in numele Domnului si de sufletu’ soacrii dumitale”. Ea n-o mancat nici unu’ daca o vazut ca le plac ase de bine la femei. Pa cand s-o uitat in poala, mai avea numa’ un mar putred de jumatate. S-o gandit: „Noa, pa aiesta l-oi manca dara eu, ca nu poci sa-l dau la nime'”. Si o inceput sa-l curate cu unghiile, sa rumpa ce era putred si sa arunce jos. Da’ tocmai atunci o zinit pa drum un cocon de tagan, si cand le-o vazut pa celea mancand, si mirose a mere de te radica mirosu’n vazduh, o zas cata ea: „Da-mi si mie un mar”. „Vai de mine, da’ cum as putea sa nu-ti dau? Da’ nu mai am nici un mar in poala. Nu mai am decat jumatatea asta ca ceielalta o fost putreda”. „Da-mi-o si pa aceie”, o zas coconu’. Si i-o dat-o. In noaptea aia o visat-o pa soacra-sa. O zas: „Vai, bine m-am stamparat cu jumatatea ceie de mar!”. Noa, cele mandre, galbine ca aoru, pa care le-o dat la femei, nu le-o capatat soacra-sa in cer, nu i-o fost primite. Numa’ maru’ cela putred coratat, ce l-o dat la puiu’ de tagan, o fost primit. Trebe-a da la cela lipsit”. (Ioana lu’ Pretilus, 72 ani, Desesti)

A doua poveste – Doi cartofi

„Da, ce v-oi spune eu nu-i gluma, nu-i saga. Omu’ mnieu cand o fost beteag rau o zas ca el n-o dat in viata lui la nime’ de pomana nimic, ase, oarece de mancare, si amu ii pare rau.

„Ba, sa nu mintasc, am dat doi cartofi copti la un om sarac”, o zas. „Asta o fost cand am zinit (venit) io din razboi. Am zinit pa jos, cu inca un camarad, cu hatijacurile (rucsacurile) in spate, si n-avem in ranite nimic de mancare. Abde (abia) mai puteam sa pasim de foame.

Neamul cel dus in ceruri - MOSII DE IARNA S-am aflat atunci o holda de cartofi. Am scos cartofi din holda ceie, am aprins un foc, i-am copt in spuza s-am mancat. Pe cati nu i-am putut manca, i-am pus in rucsacuri si-am plecat. Dupa ce ne-am prins un pic inima cu piciocii (cartofii) ceia, odata am capatat spor la drum. Si ne-am talnit cu un om sarac si i-am dat doi cartofi copti, care-o fost mai mandri”. Nu la multa vreme de cand mi-o zas povestea, Vasalia meu o murit. I-am facut parastasurile, da’ intr-o noapte, il visez ca sta la o masuta si are dinainte doi cartofi. Numai doi cartofi. Era imbracat in costumu’ pa care l-am dat la un fecior batran de peste Sasar – si acela-i mort amu. Io urcam pa o coasta si il videm cumva de sus. Urcusu’ ii bun; urci spre viata. Cand am vazut ca are dinainte numai doi cartofi, am vrut sa cobor, sa ma intorc, sa ajung la el, sa graim, sa-l intreb de ce nu are si altceva pa masa, da’ n-am putut. Ceva, nu vedeam ce, nu ma lasa nici sa ma misc mai tare in directia lui. Si o disparut. Dupa ce m-am trezit, apoi mi-am adus aminte ce mi-o spus cand o fost beteag, inainte sa moara. Io am gandit ca daca fac parastasurile si-i dau, a avea si el. Da’ omu’ trebe sa-si deie cu mana lui, cu sufletu’ lui. Ce-si da cu mana lui, aceie are pa Ceie Lume. Io i-am vazut masa de veci”. (Ioana Sacalas, 87 de ani, Tautii de Sus)

A treia poveste – Un colac murdarit cu noroi

„D-apoi sa-ti spun o poveste. Zace ca o murit un om si s-o dus dinaintea lui Dumnezau – ca omu’ dupa ce moare, se duce mai intai inaintea lui Dumnezau sa deie de sama si numa’ dup-ace ii trimas unde s-o pregatit. Si cand o sosit Acolo, o vazut o masa mare, lunga, plina cu tat feliu de bunatati, incarcata mai ceva ca in Zua de Pasti. Si pa langa masa ceie erau scaune. Pa cate un scaun sedea cate un om; altele erau goale. Noa, amu s-ar si (fi – n.r.) asezat si el pa un scaun, unde era masa mai incarcata, da’ i-o aratat Dumnezau cu dejetu unde sa se puna. Pa cand s-o pus pa scaun si s-o uitat, o vazut ca inaintea lui, pa masa, nu-i nimic-nimicuta, nici cat sa bagi in ochi la o musca. Si s-o uitat pa lung la ceia care mancau. Ce s-o gandit Dumnezau, ce nu s-o gandit, ca i-o dat drumu’ sa se intoarca pa pamant. Era un om foarte bogat. „Noa, amu mi-oi pregati eu pomene, sa am pa masa mai multe decat oricare de-Acolo”, s-o gandit el. S-o dus si-o injugat boii la car si si-o comandat un car de pomene (colaci), ca ase o intales el pomenele. Dupa ce-o incarcat colacii (in car) o pornit la drum, da’ o avut grija sa nu deie la nime’, Doamne, feri! Cu toate ca mirosea dupa el a paine coapta pana departe, si pa la porti ieseu oameni saraci, ologi, copii. Cand o fost odata, rotile carului o intrat intr-o groapa cu tina si i-o picat un colac. O vazut cand o picat, ase ca s-o dus si l-o luat si l-o dat unui om sarac ce se uita la caru’ cela incarcat. Saracu’ l-o sters de tina si-o inceput sa muste din el cu pofta, strigand: „Dumnezau primeasca. Sa ti-l vezi in Ceie Lume!”. Pa cand o sosit acasa, o picat inaintea boilor, s-o murit. Dumnezau l-o chemat la El. Si iara o vazut masa ceie incarcata cu fel de fel de mancaruri, da’ pa cand s-o pus pa scaun, inaintea lui nu era decat colacu’ cela cu tina pa care l-o dat saracului”. (Maria Gavan, Tautii de Sus)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s