Intampinarea Domnului

Biserica a stabilit ca aceasta mare sarbatoare a lui Hristos si a Maicii Domnului sa fie praznuita pe 2 februarie, la implinirea a patruzeci de zile de la 25 decembrie, cand se sarbatoreste Nasterea lui Hristos dupa trup. Prin aceasta repartizare a praznicelor imparatesti, timpul anului este impartit si binecuvantat de etapele iconomiei duhovnicesti. In paralel, aceasta impartire ofera omului posibilitatea de a se initia in marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Porunca curatirii in cea de-a patruzecea zi a fost data lui Moise de Insusi Ziditorul, adica de Dumnezeu Cuvantul neintrupat. Ea a fost randuita pentru toti israelitenii, fiind descoperita lui Moise inca dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adica inainte ca ei sa treaca prin Marea Rosie: “In vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise si i-a zis: Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai la fiii lui Israel, de la om pana la dobitoc, ca este al meu!” (Iesirea 13, 1-2). Aceasta inchinare era semn al recunoasterii binefacerilor lui Dumnezeu si dovada a apartenentei la poporul ales. Este cunoscut faptul ca porunca inchinarii intaiului nascut de parte barbateasca a fost data iudeilor prin Moise, imediat dupa pedepsirea intailor nascuti ai egiptenilor, dupa care Faraon a ingaduit iesirea si, desigur inainte de trecerea Marii Rosii. Intr-o alta carte a Vechiului Testament, si anume in Levitic, vedem ca Dumnezeu da amanunte despre cum anume sa se desfasoare ceremonia inchinarii si a recunostintei. Femeia care va naste copil de partea barbateasca il va taia imprejur in cea de-a opta zi, iar in cea de-a patruzecea zi il va inchina in templu. Impreuna cu inchinarea noului nascut, “sa aduca preotului la usa cortului un miel de un an ardere de tot si un pui de porumbel sau de turturica” (Leviticul 12, 6).

De vreme ce Insusi Dumnezeu Cuvantul a dat legea aceasta lui Moise, a trebuit ca si El sa o respecte atunci cand a luat trup omenesc, pentru ca sa nu fie calcator de lege. Sfantul Chiril al Alexandrei spune ca nimeni nu trebuie sa fie indignat la vederea faptului ca Hristos a tinut aceasta lege si nimeni sa nu-L socoteasca rob pe Cel care este liber, ci sa priveasca “in adancul iconomiei dumnezeiesti“. Respectarea legii inchinarii la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

De ce Hristos si Maica Domnului au venit la templu pentru sarbatoarea curatirii

Aducerea copiilor la templu, in cea de-a patruzecea zi de la nastere era o sarbatoare a curatirii. Mama si copilul trebuia sa fie curatati de urmarile nasterii. Desigur, nasterea copiilor este o binecuvantare a lui Dumnezeu, dar in acelasi timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca modul in care omul se naste este rodul si rezultatul caderii si ca fiecare prunc poarta hainele de piele pe care Adam le-a luat dupa pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului: “Caci iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” (Ps. 50, 6). In cele din urma, prin bunavointa Sa, Dumnezeu a binecuvantat modul acesta de nastere, dar el a ramas in continuare rodul caderii si prin urmare, atat parintii, cat si copiii trebuiau sa isi aminteasca de aceasta realitate, fapt care explica si justifica ceremonialul curatirii. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu a zamislit prin samanta, ci de la Sfantul Duh si de aceea, era curata. Aceasta inseamna ca nu avea nevoie de ceremonialul curatirii, insa a mers la templu pentru a se supune legii.

Dreptul Simeon

Unul dintre personajele principale ale Intampinarii Domnului, in afara, desigur, de Hristos si de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, a fost si Simeon “cel drept si temator de Dumnezeu“, care s-a invrednicit sa Il intampine pe Hristos, sa-L ia in brate si sa-L recunoasca, prin puterea si prin harul Duhului Sfant. Fara indoiala, el este o mare personalitate, lucru care reiese atat din faptul ca L-a recunoscut pe Hristos, cat si din cuvintele pe care le-a rostit in acel ceas.

Numele Simeon corespunde vietii si asteptarii purtatorului acestui nume, dar si revelatiei lui Dumnezeu catre el, pentru ca in limba ebraica, Simeon inseamna ascultare (Cuviosul Nichita) sau acesta L-a ascultat pe Dumnezeu (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Sfantul Evanghelist Luca spune despre el ca locuia in Ierusalim si era drept, temator de Dumnezeu si astepta mangaierea lui Israel. In acelasi timp, se spune ca avea Duhul Sfant asupra lui, Care ii daduse de veste ca nu o sa moara inainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Toate aceste caracterizari sunt trasaturi ale unui om induhovnicit. Drept urmare, Sfanta Scriptura nu se intereseaza de originea lui omeneasca si de alte aspecte ale vietii sale sociale, pentru ca el ducea in acelasi timp o viata mult mai importanta, care este viata duhovniceasca.

Sfantul Nicodim Aghioritul a strans laolalta mai multe puncte de vedere ale interpretilor in legatura cu cine anume era Simeon. El a facut acest lucru deoarece in Evanghelie nu se spune categoric daca era preot sau nu, el fiind numit doar om. Astfel, Cuviosul Iosif, scriitorul de cantari, il numeste “preot sfintit“, Sfantul Mucenic Metodie il numeste “preot induhovnicit“, Cuviosul Fotie si Cuviosul Teofilact spun ca nu era preot, dar era mai presus de preoti, iar altii spun ca era unul dintre cei saptezeci de traducatori ai Vechiului Testament, care nu a crezut atunci cand a tradus proorocia lui Isaia: “iata, Fecioara va lua in pantece” si, in acel moment, i s-a dat vestea ca va trai pana cand Il va primi in mainile sale pe Hristos. Unii cred ca era fiu al lui Hiliel, Patriarhul evreilor, si tata al invatatorului de lege Gamaliel, iar altii, ca era conducatorul Sinedriului evreilor. De asemenea, se spune ca era de peste doua sute saptezeci (270) de ani. Cu referire la toate aceste, Sfantul Nicodim Aghioritul afirma ca cei care vor sa urmeze certitudinea Evangheliei, spune ca Primitorul de Dumnezeu Simeon era un “barbat inspirat de Duhul Sfant”.

Cu adevarat, Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu a venit la templu prin puterea si prin harul Duhului Sfant. El a avut Duhul Sfant asupra lui, in Duhul Sfant a primit vestea ca Il va vedea pe Hristos inainte sa moara si a venit la templu prin iluminarea Duhului Sfant (Luca 2, 25-27). De aici intelegem faptul ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant pentru a fi invatat de Acesta. Cu alte cuvinte, Sfantul Duh nu descopera tainele Sale oamenilor necurati in care nu Si-a aflat de dinainte salas.

Isaia prooroceste: “Intariti-va voi, maini slabe, si prindeti putere genunchi slabanogi … intariti-va si nu va temeti” (Isaia 35, 3-4). Acest lucru s-a petrecut mai ales cu Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu, caci dupa cum spune Evanghelistul Luca, “din indemnul Duhului Sfant a venit la templu“. Si nu numai ca era indrumat de Duhul Sfant, dar era si intarit de Acesta. Nimeni nu poate sa Il vada pe Dumnezeu daca nu are puteri duhovnicesti, adica daca nu se intareste prin puterea si prin harul Preasfantului Duh. Asadar, Duhul Sfant ii intarea picioarele, ca sa mearga spre templu, si mainile, ca sa Il tina pe Hristos. Sfantul Gheorghe al Nicomidiei spune ca Simeon nu a mers cu propriile sale picioare ca sa purceada spre slujirea tainei, ci Duhul Sfant S-a facut pentru el car purtator.

O data ajuns la templu, Dreptul Simeon L-a recunoscut prin puterea Duhului Sfant pe Fiul lui Dumnezeu intrupat. Cu alte cuvinte, el s-a invrednicit sa vada cu ochii sai intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, pe care au vazut-o toti prorocii prin vedenii profetice. Dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, Simeon si Ana au vazut sfanta putere care se afla in Hristos, adica “vederea lor a trecut prin trupul omenesc, asa cum trece lumina prin sticla“. Asa cum vedem lumina dintr-o casa prin ferestre sau cum vedem lumina prin becurile de sticla, la fel si cei curati cu inima vad prin Trupul lui Hristos lumina Dumnezeirii, ceea ce pentru altii este necunoscut si nevazut.

Sfantul Vasile cel Mare a alcatuit lauda Sfantului Simeon Primitorul de Dumnezeu, care a fost purtat de Duhul Sfant si s-a invrednicit de o mare cinste. Sfantul Vasile spune ca, desi dupa cele vazute, Simeon era om, dupa cele duhovnicesti, el era supraom; prin substanta era ca noi toti, dar prin virtute era deasupra, mult mai sus decat semenii lui; dupa fire era om, dar prin virtute era inger; avea drept locuinta Ierusalimul fizic, dar ca mitropolie avea Ierusalimul de sus. Si nu numai ca era mai presus de oameni, dar “Simeon ii intrecea si pe ingeri“.

Proorocita Ana

In afara de Simeon Primitorul de Dumnezeu, in templu se afla si Proorocita Ana, care s-a invrednicit si ea sa Il vada pe Dumenzeu si sa spuna ca Acesta este Mantuitorul ei. Ea avea optzeci si patru de ani si era vaduva, dupa ce traiese cu barbatul sau timp de sapte ani (Luca 2, 36-38).

Ana statea zi si noapte in templu si nu se indeparta de el. Asadar in timp ce Simeon a fost indrumat la templu de Duhul Sfant, ea se afla acolo si L-a recunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant.

Evanghelistul Luca o numeste proroocita, pentru ca avea Duh Sfant. Cuviosul Cosma Melodul spune ca Ana “era ipofeta care lauda pe Dumnezeu cu lauda sfanta“. Dupa ce afirma Sfantul Nicodim Aghioritul, intre preot si ipofet exista o diferenta. Profetul anunta cele ce urmeaza sa aiba loc dupa destul timp, in vreme ce ipofetul explica faptele prezente si trecute, sau chiar pe acelea care urmeaza sa se petreaca la un interval scurt de timp. Asadar, Sfantul Evanghelist Luca, a folosit cuvantul prooroc cu sensul de ipofet, pentru ca Proorocita Ana a recunoscut sosirea lui Dumnezeu Cuvantul prin Duhul Sfant.

De altfel, in Noul Testament, profetia are si sensul de explicare in Duh Sfant a intelesului celui mai adanc al Legii si, in general, al Sfintei Scripturi. In limbajul biblic, profetii sunt teologi care deosebesc duhurile.

Marturisirea Anei a reprezentat o multumire si o doxologie adusa pentru vestea izbavirii lui Israel. Fapta ei a fost o imbinare intre multumire si proorocie, pentru ca “vorbea despre Prunc“.

Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane

Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos in bratele sale, a exclamat: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel” (Luca 2, 29-31).

Aceasta este o fraza plina de maretie, pe care Biserica a preluat-o si a asezat-o la sfarsitul slujbei Vecerniei, dar si in alte slujbe, ca de exemplu, in cuvantul de multumire de dupa impartasirea cu Cinstitele Taine. In continuare vom incerca o scurta analiza interpretativa a acestui fragment evanghelic.

Dreptul Simeon a fost instiintat de Sfantul Duh ca inainte sa moara Il va vedea cu siguranta pe Dumnezeu Cuvantul intrupat, iar acest lucru s-a implinit pentru ca era “invrednicit cu har de prooroc” (Sfantul Chiril al Alexandriei). Dupa ce L-a vazut pe Hristos, a cerut slobozirea sufletului din trup pentru a se vadi faptul ca sfintii “se considera numai legati de trup” (Cuviosul Teofilact) si de acea nu se tem de moarte.

Dupa cuvantul Tau, in pace arata ca Simeon a cerut iesirea sufletului din trup “dupa cum i s-a fagaduit”, el considerand acest lucru ca fiind odihna, pentru ca “in pace” inseamna “spre odihna“ (Cuviosul Teofilact). Odihna are legatura cu linistea gandurilor, pentru ca, o data cu trecerea timpului, Dreptul Simeon o asteapta “fara incetare sa vina“ (Sensul este acela ca, inaintand in varsta, Simeon a dobandit linistea gandurilor, iar acum asteapta odihna care urmeaza in mod firesc dupa linistirea gandurilor) (Cuviosul Teofilact), iar mantuirea lui Dumnezeu era intruparea pe care Domnul a pregatit-o mai inainte de timp. Cu adevarat, taina lui Hristos a fost pregatita “inainte de facerea lumii” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul a fost lumina spre descoperirea neamurilor, pentru ca neamurile, adica idolatrii, se aflau in inselare si in intuneric si cazusera in mainile demonilor (Sfantul Chiril al Alexandriei), dar si slava lui Israel, pentru ca Hristos a rasarit si a venit dintre israeliteni. Aceasta slava este simtita de cei care sunt recunoscatori lui Dumnezeu (Cuviosul Teofilact).

Cuvintele Sfantului Simeon reprezinta un imn de biruinta inaltat ca urmare a vederii de catre el a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul intrupat. Profetii din Vechiul Testament vedeau spatele lui Dumnezeu, adica venirea Sa care avea sa fie in viitor, insa Simeon I-a vazut fata, Hristos este lumina lumii, dar nu lumina fizica, lumina morala sau o lumina simbolica, ci lumina adevarata, care alunga intunericul gandului si al necunostintei si care este slava nu numai a israelitenilor, ci si a intregii firi omenesti. Fara Hristos si in afara Lui, firea omeneasca este fara slava, fara forma, nedefinita si anonima. Prin Hristos, ea dobandeste “identitate si continut” (Sfantul Nicolae Cabasila).

Faptul ca, imediat dupa ce L-a vazut pe Fiul lui Dumnezeu intrupat, Simeon a cerut slobozirea, adica moartea, se explica prin marea sa bucurie pentru cele ce aveau sa fie savarsite in continuare. Voia sa mearga in Iad ca sa duca vestea cea buna dreptilor Vechiului Testament care se gaseau acolo, adica sa le spuna ca a venit Mesia, Care este Mantuitorul lumii. In plus, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, Simeon se grabea sa mearga in Iad pentru ca sa nu apuce sa duca vestea cea buna copiii care urmau sa fie taiati de Irod. El a cerut aceasta deoarece pruncii sunt mai vioi, se misca mai repede, pe cand el era “batran si greoi si se misca incet“. Hristos ii implineste cererea si, dupa spusele Sfantului Atanasie cel Mare, se pare ca a fost ca si cum Hristos i-ar fi zis lui Simeon sa se arata cu veselie catre Adam, care traia cu mahnire in Iad, si sa vesteasca bucuria Evei, care se afla in chinuri.

Prin urmare, Dreptul Simeon este primul care a vestit celor intemnitati in intuneric, tuturor dreptilor Vechiului Testament aflati in Iad, deoarece moartea nu fusese ontologic desfiintata, ca a sosit Hristos cel indelung asteptat, Care va veni grabnic si in Iad ca sa-i elibereze.

Sarbatoare a omului traitor in Hristos

Aceste ultime consideratii arata faptul ca Intampinarea Domnului nu se refera numai la Imparatul Hristos, prin infatisarea uneia dinte etapele sfintei iconomii, ci este in acelasi timp si o sarbatoare a omului traitor in Hristos.

Din praznicul imparatesc al implinirii de catre Hristos a varstei de patruzeci de zile, Biserica a facut o ceremonie, adica o slujba care se savarseste pentru fiecare copil la implinirea a patruzeci de zile de la nastere. Pruncul este adus in biserica de catre mama sa in cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Aceasta aducere are un dublu inteles. In primul rand, mama este binecuvantata la sfarsitul perioadei de curatire de dupa lauzie. La fel cum Biserica se roaga pentru orice boala, ea se roaga si pentru femeia care a nascut si care, fireste, simte slabiciune trupeasca dupa efortul nasterii. In plus, se face rugaciune pentru curatire, fiindca modalitatea de nastere a omului este cea care a urmat caderii. In al doilea rand, aceasta este o slujba de multumire pentru nasterea unui copil. Deoarece zamislirea si nasterea unui copil nu sunt numai lucruri dupa fire, ci si rezultat al interventiei lui Dumnezeu, simtim ca pruncul apartine ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l da inapoi prin intermediul preotului pentru ca noi sa il crestem. Dar in realitate, el apartine lui Dumnezeu.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, in loc de perechea de turturele, trebuie sa aducem curatia sufletului si a trupului, iar in loc de doi pui de porumbel, sa fim cu luare-aminte nu numai inaintea lui Dumnezeu, ci si a oamenilor. Si asa cum, dupa savarsirea celor dupa lege, Hristos S-a intors in patria Sa, implinindu-Se si crescand in intelepciune, si noi trebuie sa ne intoarcem in adevarata noastra patrie, care este Ierusalimul ceresc, traind duhovniceste, dupa legea sfanta, crescand in intelepciune si in har si ajungand la varsta implinirii lui Hristos, desavarsiti cu sufletul si vase adevarate ale Duhului Sfant.

Este datoria noastra, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, sa ne asemanam cu Dreptul Simeon si cu Proorocita Ana. Trebuie si noi sa Il intampinam pe Hristos imbracati in nevinovatie, in pocainta, in cumintenie, in curatie si, in general, in dragoste de Dumnezeu si de oameni. Nimeni nu poate sa Il intalneasca intr-un alt fel pe Hristos, Care este adevarata viata.

Biserica a stabilit ca aceasta mare sarbatoare a lui Hristos si a Maicii Domnului sa fie praznuita pe 2 februarie, la implinirea a patruzeci de zile de la 25 decembrie, cand se sarbatoreste Nasterea lui Hristos dupa trup. Prin aceasta repartizare a praznicelor imparatesti, timpul anului este impartit si binecuvantat de etapele iconomiei duhovnicesti. In paralel, aceasta impartire ofera omului posibilitatea de a se initia in marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Porunca curatirii in cea de-a patruzecea zi a fost data lui Moise de Insusi Ziditorul, adica de Dumnezeu Cuvantul neintrupat. Ea a fost randuita pentru toti israelitenii, fiind descoperita lui Moise inca dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adica inainte ca ei sa treaca prin Marea Rosie: “In vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise si i-a zis: Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai la fiii lui Israel, de la om pana la dobitoc, ca este al meu!” (Iesirea 13, 1-2). Aceasta inchinare era semn al recunoasterii binefacerilor lui Dumnezeu si dovada a apartenentei la poporul ales. Este cunoscut faptul ca porunca inchinarii intaiului nascut de parte barbateasca a fost data iudeilor prin Moise, imediat dupa pedepsirea intailor nascuti ai egiptenilor, dupa care Faraon a ingaduit iesirea si, desigur inainte de trecerea Marii Rosii. Intr-o alta carte a Vechiului Testament, si anume in Levitic, vedem ca Dumnezeu da amanunte despre cum anume sa se desfasoare ceremonia inchinarii si a recunostintei. Femeia care va naste copil de partea barbateasca il va taia imprejur in cea de-a opta zi, iar in cea de-a patruzecea zi il va inchina in templu. Impreuna cu inchinarea noului nascut, “sa aduca preotului la usa cortului un miel de un an ardere de tot si un pui de porumbel sau de turturica” (Leviticul 12, 6).

De vreme ce Insusi Dumnezeu Cuvantul a dat legea aceasta lui Moise, a trebuit ca si El sa o respecte atunci cand a luat trup omenesc, pentru ca sa nu fie calcator de lege. Sfantul Chiril al Alexandrei spune ca nimeni nu trebuie sa fie indignat la vederea faptului ca Hristos a tinut aceasta lege si nimeni sa nu-L socoteasca rob pe Cel care este liber, ci sa priveasca “in adancul iconomiei dumnezeiesti“. Respectarea legii inchinarii la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

De ce Hristos si Maica Domnului au venit la templu pentru sarbatoarea curatirii

Aducerea copiilor la templu, in cea de-a patruzecea zi de la nastere era o sarbatoare a curatirii. Mama si copilul trebuia sa fie curatati de urmarile nasterii. Desigur, nasterea copiilor este o binecuvantare a lui Dumnezeu, dar in acelasi timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca modul in care omul se naste este rodul si rezultatul caderii si ca fiecare prunc poarta hainele de piele pe care Adam le-a luat dupa pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului: “Caci iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” (Ps. 50, 6). In cele din urma, prin bunavointa Sa, Dumnezeu a binecuvantat modul acesta de nastere, dar el a ramas in continuare rodul caderii si prin urmare, atat parintii, cat si copiii trebuiau sa isi aminteasca de aceasta realitate, fapt care explica si justifica ceremonialul curatirii. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu a zamislit prin samanta, ci de la Sfantul Duh si de aceea, era curata. Aceasta inseamna ca nu avea nevoie de ceremonialul curatirii, insa a mers la templu pentru a se supune legii.

Dreptul Simeon

Unul dintre personajele principale ale Intampinarii Domnului, in afara, desigur, de Hristos si de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, a fost si Simeon “cel drept si temator de Dumnezeu“, care s-a invrednicit sa Il intampine pe Hristos, sa-L ia in brate si sa-L recunoasca, prin puterea si prin harul Duhului Sfant. Fara indoiala, el este o mare personalitate, lucru care reiese atat din faptul ca L-a recunoscut pe Hristos, cat si din cuvintele pe care le-a rostit in acel ceas.

Numele Simeon corespunde vietii si asteptarii purtatorului acestui nume, dar si revelatiei lui Dumnezeu catre el, pentru ca in limba ebraica, Simeon inseamna ascultare (Cuviosul Nichita) sau acesta L-a ascultat pe Dumnezeu (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Sfantul Evanghelist Luca spune despre el ca locuia in Ierusalim si era drept, temator de Dumnezeu si astepta mangaierea lui Israel. In acelasi timp, se spune ca avea Duhul Sfant asupra lui, Care ii daduse de veste ca nu o sa moara inainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Toate aceste caracterizari sunt trasaturi ale unui om induhovnicit. Drept urmare, Sfanta Scriptura nu se intereseaza de originea lui omeneasca si de alte aspecte ale vietii sale sociale, pentru ca el ducea in acelasi timp o viata mult mai importanta, care este viata duhovniceasca.

Sfantul Nicodim Aghioritul a strans laolalta mai multe puncte de vedere ale interpretilor in legatura cu cine anume era Simeon. El a facut acest lucru deoarece in Evanghelie nu se spune categoric daca era preot sau nu, el fiind numit doar om. Astfel, Cuviosul Iosif, scriitorul de cantari, il numeste “preot sfintit“, Sfantul Mucenic Metodie il numeste “preot induhovnicit“, Cuviosul Fotie si Cuviosul Teofilact spun ca nu era preot, dar era mai presus de preoti, iar altii spun ca era unul dintre cei saptezeci de traducatori ai Vechiului Testament, care nu a crezut atunci cand a tradus proorocia lui Isaia: “iata, Fecioara va lua in pantece” si, in acel moment, i s-a dat vestea ca va trai pana cand Il va primi in mainile sale pe Hristos. Unii cred ca era fiu al lui Hiliel, Patriarhul evreilor, si tata al invatatorului de lege Gamaliel, iar altii, ca era conducatorul Sinedriului evreilor. De asemenea, se spune ca era de peste doua sute saptezeci (270) de ani. Cu referire la toate aceste, Sfantul Nicodim Aghioritul afirma ca cei care vor sa urmeze certitudinea Evangheliei, spune ca Primitorul de Dumnezeu Simeon era un “barbat inspirat de Duhul Sfant”.

Cu adevarat, Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu a venit la templu prin puterea si prin harul Duhului Sfant. El a avut Duhul Sfant asupra lui, in Duhul Sfant a primit vestea ca Il va vedea pe Hristos inainte sa moara si a venit la templu prin iluminarea Duhului Sfant (Luca 2, 25-27). De aici intelegem faptul ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant pentru a fi invatat de Acesta. Cu alte cuvinte, Sfantul Duh nu descopera tainele Sale oamenilor necurati in care nu Si-a aflat de dinainte salas.

Isaia prooroceste: “Intariti-va voi, maini slabe, si prindeti putere genunchi slabanogi … intariti-va si nu va temeti” (Isaia 35, 3-4). Acest lucru s-a petrecut mai ales cu Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu, caci dupa cum spune Evanghelistul Luca, “din indemnul Duhului Sfant a venit la templu“. Si nu numai ca era indrumat de Duhul Sfant, dar era si intarit de Acesta. Nimeni nu poate sa Il vada pe Dumnezeu daca nu are puteri duhovnicesti, adica daca nu se intareste prin puterea si prin harul Preasfantului Duh. Asadar, Duhul Sfant ii intarea picioarele, ca sa mearga spre templu, si mainile, ca sa Il tina pe Hristos. Sfantul Gheorghe al Nicomidiei spune ca Simeon nu a mers cu propriile sale picioare ca sa purceada spre slujirea tainei, ci Duhul Sfant S-a facut pentru el car purtator.

O data ajuns la templu, Dreptul Simeon L-a recunoscut prin puterea Duhului Sfant pe Fiul lui Dumnezeu intrupat. Cu alte cuvinte, el s-a invrednicit sa vada cu ochii sai intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, pe care au vazut-o toti prorocii prin vedenii profetice. Dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, Simeon si Ana au vazut sfanta putere care se afla in Hristos, adica “vederea lor a trecut prin trupul omenesc, asa cum trece lumina prin sticla“. Asa cum vedem lumina dintr-o casa prin ferestre sau cum vedem lumina prin becurile de sticla, la fel si cei curati cu inima vad prin Trupul lui Hristos lumina Dumnezeirii, ceea ce pentru altii este necunoscut si nevazut.

Sfantul Vasile cel Mare a alcatuit lauda Sfantului Simeon Primitorul de Dumnezeu, care a fost purtat de Duhul Sfant si s-a invrednicit de o mare cinste. Sfantul Vasile spune ca, desi dupa cele vazute, Simeon era om, dupa cele duhovnicesti, el era supraom; prin substanta era ca noi toti, dar prin virtute era deasupra, mult mai sus decat semenii lui; dupa fire era om, dar prin virtute era inger; avea drept locuinta Ierusalimul fizic, dar ca mitropolie avea Ierusalimul de sus. Si nu numai ca era mai presus de oameni, dar “Simeon ii intrecea si pe ingeri“.

Proorocita Ana

In afara de Simeon Primitorul de Dumnezeu, in templu se afla si Proorocita Ana, care s-a invrednicit si ea sa Il vada pe Dumenzeu si sa spuna ca Acesta este Mantuitorul ei. Ea avea optzeci si patru de ani si era vaduva, dupa ce traiese cu barbatul sau timp de sapte ani (Luca 2, 36-38).

Ana statea zi si noapte in templu si nu se indeparta de el. Asadar in timp ce Simeon a fost indrumat la templu de Duhul Sfant, ea se afla acolo si L-a recunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant.

Evanghelistul Luca o numeste proroocita, pentru ca avea Duh Sfant. Cuviosul Cosma Melodul spune ca Ana “era ipofeta care lauda pe Dumnezeu cu lauda sfanta“. Dupa ce afirma Sfantul Nicodim Aghioritul, intre preot si ipofet exista o diferenta. Profetul anunta cele ce urmeaza sa aiba loc dupa destul timp, in vreme ce ipofetul explica faptele prezente si trecute, sau chiar pe acelea care urmeaza sa se petreaca la un interval scurt de timp. Asadar, Sfantul Evanghelist Luca, a folosit cuvantul prooroc cu sensul de ipofet, pentru ca Proorocita Ana a recunoscut sosirea lui Dumnezeu Cuvantul prin Duhul Sfant.

De altfel, in Noul Testament, profetia are si sensul de explicare in Duh Sfant a intelesului celui mai adanc al Legii si, in general, al Sfintei Scripturi. In limbajul biblic, profetii sunt teologi care deosebesc duhurile.

Marturisirea Anei a reprezentat o multumire si o doxologie adusa pentru vestea izbavirii lui Israel. Fapta ei a fost o imbinare intre multumire si proorocie, pentru ca “vorbea despre Prunc“.

Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane

Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos in bratele sale, a exclamat: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel” (Luca 2, 29-31).

Aceasta este o fraza plina de maretie, pe care Biserica a preluat-o si a asezat-o la sfarsitul slujbei Vecerniei, dar si in alte slujbe, ca de exemplu, in cuvantul de multumire de dupa impartasirea cu Cinstitele Taine. In continuare vom incerca o scurta analiza interpretativa a acestui fragment evanghelic.

Dreptul Simeon a fost instiintat de Sfantul Duh ca inainte sa moara Il va vedea cu siguranta pe Dumnezeu Cuvantul intrupat, iar acest lucru s-a implinit pentru ca era “invrednicit cu har de prooroc” (Sfantul Chiril al Alexandriei). Dupa ce L-a vazut pe Hristos, a cerut slobozirea sufletului din trup pentru a se vadi faptul ca sfintii “se considera numai legati de trup” (Cuviosul Teofilact) si de acea nu se tem de moarte.

Dupa cuvantul Tau, in pace arata ca Simeon a cerut iesirea sufletului din trup “dupa cum i s-a fagaduit”, el considerand acest lucru ca fiind odihna, pentru ca “in pace” inseamna “spre odihna“ (Cuviosul Teofilact). Odihna are legatura cu linistea gandurilor, pentru ca, o data cu trecerea timpului, Dreptul Simeon o asteapta “fara incetare sa vina“ (Sensul este acela ca, inaintand in varsta, Simeon a dobandit linistea gandurilor, iar acum asteapta odihna care urmeaza in mod firesc dupa linistirea gandurilor) (Cuviosul Teofilact), iar mantuirea lui Dumnezeu era intruparea pe care Domnul a pregatit-o mai inainte de timp. Cu adevarat, taina lui Hristos a fost pregatita “inainte de facerea lumii” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul a fost lumina spre descoperirea neamurilor, pentru ca neamurile, adica idolatrii, se aflau in inselare si in intuneric si cazusera in mainile demonilor (Sfantul Chiril al Alexandriei), dar si slava lui Israel, pentru ca Hristos a rasarit si a venit dintre israeliteni. Aceasta slava este simtita de cei care sunt recunoscatori lui Dumnezeu (Cuviosul Teofilact).

Cuvintele Sfantului Simeon reprezinta un imn de biruinta inaltat ca urmare a vederii de catre el a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul intrupat. Profetii din Vechiul Testament vedeau spatele lui Dumnezeu, adica venirea Sa care avea sa fie in viitor, insa Simeon I-a vazut fata, Hristos este lumina lumii, dar nu lumina fizica, lumina morala sau o lumina simbolica, ci lumina adevarata, care alunga intunericul gandului si al necunostintei si care este slava nu numai a israelitenilor, ci si a intregii firi omenesti. Fara Hristos si in afara Lui, firea omeneasca este fara slava, fara forma, nedefinita si anonima. Prin Hristos, ea dobandeste “identitate si continut” (Sfantul Nicolae Cabasila).

Faptul ca, imediat dupa ce L-a vazut pe Fiul lui Dumnezeu intrupat, Simeon a cerut slobozirea, adica moartea, se explica prin marea sa bucurie pentru cele ce aveau sa fie savarsite in continuare. Voia sa mearga in Iad ca sa duca vestea cea buna dreptilor Vechiului Testament care se gaseau acolo, adica sa le spuna ca a venit Mesia, Care este Mantuitorul lumii. In plus, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, Simeon se grabea sa mearga in Iad pentru ca sa nu apuce sa duca vestea cea buna copiii care urmau sa fie taiati de Irod. El a cerut aceasta deoarece pruncii sunt mai vioi, se misca mai repede, pe cand el era “batran si greoi si se misca incet“. Hristos ii implineste cererea si, dupa spusele Sfantului Atanasie cel Mare, se pare ca a fost ca si cum Hristos i-ar fi zis lui Simeon sa se arata cu veselie catre Adam, care traia cu mahnire in Iad, si sa vesteasca bucuria Evei, care se afla in chinuri.

Prin urmare, Dreptul Simeon este primul care a vestit celor intemnitati in intuneric, tuturor dreptilor Vechiului Testament aflati in Iad, deoarece moartea nu fusese ontologic desfiintata, ca a sosit Hristos cel indelung asteptat, Care va veni grabnic si in Iad ca sa-i elibereze.

Sarbatoare a omului traitor in Hristos

Aceste ultime consideratii arata faptul ca Intampinarea Domnului nu se refera numai la Imparatul Hristos, prin infatisarea uneia dinte etapele sfintei iconomii, ci este in acelasi timp si o sarbatoare a omului traitor in Hristos.

Din praznicul imparatesc al implinirii de catre Hristos a varstei de patruzeci de zile, Biserica a facut o ceremonie, adica o slujba care se savarseste pentru fiecare copil la implinirea a patruzeci de zile de la nastere. Pruncul este adus in biserica de catre mama sa in cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Aceasta aducere are un dublu inteles. In primul rand, mama este binecuvantata la sfarsitul perioadei de curatire de dupa lauzie. La fel cum Biserica se roaga pentru orice boala, ea se roaga si pentru femeia care a nascut si care, fireste, simte slabiciune trupeasca dupa efortul nasterii. In plus, se face rugaciune pentru curatire, fiindca modalitatea de nastere a omului este cea care a urmat caderii. In al doilea rand, aceasta este o slujba de multumire pentru nasterea unui copil. Deoarece zamislirea si nasterea unui copil nu sunt numai lucruri dupa fire, ci si rezultat al interventiei lui Dumnezeu, simtim ca pruncul apartine ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l da inapoi prin intermediul preotului pentru ca noi sa il crestem. Dar in realitate, el apartine lui Dumnezeu.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, in loc de perechea de turturele, trebuie sa aducem curatia sufletului si a trupului, iar in loc de doi pui de porumbel, sa fim cu luare-aminte nu numai inaintea lui Dumnezeu, ci si a oamenilor. Si asa cum, dupa savarsirea celor dupa lege, Hristos S-a intors in patria Sa, implinindu-Se si crescand in intelepciune, si noi trebuie sa ne intoarcem in adevarata noastra patrie, care este Ierusalimul ceresc, traind duhovniceste, dupa legea sfanta, crescand in intelepciune si in har si ajungand la varsta implinirii lui Hristos, desavarsiti cu sufletul si vase adevarate ale Duhului Sfant.

Este datoria noastra, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, sa ne asemanam cu Dreptul Simeon si cu Proorocita Ana. Trebuie si noi sa Il intampinam pe Hristos imbracati in nevinovatie, in pocainta, in cumintenie, in curatie si, in general, in dragoste de Dumnezeu si de oameni. Nimeni nu poate sa Il intalneasca intr-un alt fel pe Hristos, Care este adevarata viata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s