I.L. Caragiale si Biserica

Anul acesta, pe 30 ianuarie s-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale (30 ianuarie 1852) şi pe 22 iunie vor fi 100 de ani de la moartea sa (22 iunie 1912). Se vorbeşte în fel şi chip de “actualitatea lui Caragiale”, dar cele mai multe comentarii nu scot în relief considerațiile și analizele pertinente pe care le făcea cu privire la Biserică și la viața religioasă. Marele satiric şi ironist a purtat un respect deosebit credinţei şi Bisericii, lucru ce reiese din multe articole publicate în presa vremii. Toate acestea, alături de cunoscuta și apreciata sa operă îl reconfirmă pe Caragiale drept contemporanul nostru.

Nihil sine Deo

“Adu-ţi aminte din când în când, omule, de clipele crunte ale primejdiei prin care a fost înaltă poruncă să treci şi ridică laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Să-ţi fie zi de mare rugăciune ziua când voia Tatălui nostru care este în ceruri a fost să te ierte pe tine şi pe ai tăi de cea din urmă durere a lumii acesteia de jos. Nu uita în dimineaţa zilei aceleia să zici din fundul sufletului:
Doamne! în primejdie de pieire călca piciorul meu şi tu, bunule, ai poruncit să se ridice stavilă între mine şi moarte! Prin dese perdele de lacrimi, citiseră ai mei osânda mea şi fără să se răscoale împotrivă-ţi, dreptule jude­cător, plecaseră sdrobiţi frunţile la pământ, căutând un locaş de veci pentru rămăşiţele mele de lut. Spânzurat de un fir de păianjen, un fir de nimic, cu căpătâiul pierdut în tăria albastră şi luminoasă, atârnam deasupra unei înfiorătoare prăpăstii ce se deschidea, cu fundul negru fără o rază de lumină, printre colţuri de stânci sparte de isbiturile de mii de mii de ani ale trăsnetului. Şi acolo, sufletul meu, desnădăjduit, o cli­pă a crezut că şi el va să moară odată cu greul meu trup şi din adânc strigat-a către tine:
Doamne, auzi-mă şi mă mântuieşte. Şi tu m-ai auzit şi n-ai vrut pierzarea mea! Ţi-ai aple­cat ochiul asupra robului tău, şi mila ta a poruncit fi­rului de păianjen să nu se rupă, şi acel de nimic fir, aproape nevăzut, a fost odgonul meu de scăpare! Mulţumescu-ţi! Nihil sine Deo!”

(Caragiale, “Nihil sine Deo”, Gazeta săteanului, 5 mai 1898)

Noi și Biserica

„Încă demult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat demult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici, s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber-cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor altfel decât sunt mamele, adică altfel decât liber-cugetători!
Dar să nu exagerăm!
Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să auză, dacă nu chiar s-asculte, Evanghelia.[…]
De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi, spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam prea tare. O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă. Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare către religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral. Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei. Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să consemnez aici, în fuga condeiului, câteva observaţiuni, pe cari le fac demult.[…]
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.[…]
Un slujitor al  altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
– Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
– Nu, părinte, i-am raspuns; nu-i e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este. Ai uitat că ai de-a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu, cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în puşcării lăcaşurile sfinte, închinate credinţei străbune, unde zac oseminte de măreţi voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la Dânsul? Dumnezeu ştie!
Deocamdată, copiii noştri vor merge pe calea noastră, cuminte. De ce avem şcoli româneşti în care urmează înalte învăţături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze şi ca să ni-i crească. Din aceste şcoli naţionale ies pe fiece an sute şi mii de viitori cetăţeni luminaţi, toţi liberi-cugetători, plini de despreţ pentru vechea rătăcită credinţă creştină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată. Ei au învăţat o religie mai omenească decât cea creştinească. O religie care predică nu mila sau îngăduinţa, nu blândeţea şi omenia; o religie aspră, care predica omului:
“Eşti o fiară! Ghearele tale şi colţii tăi sunt deşteptăciunea şi şiretenia. Fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aci, pe pământ, se isprăveşte tot pentru tine!
Eşti fiară, fii fiară! Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu.”

(Caragiale, “Noi și Biserica”, Universul, 7 ianuarie 1900)