SFINTII SEC. XX PREOTUL ILIE LACATUSU

Viaţă de martir, sfîrşit de sfînt

Pãrintele Ilie s-a nãscut pe 6 decembrie 1909 în satul Crãpãturile, judeţul Vâlcea, din pãrinţi binecredincioşi. Şi-a dorit de mic copil sã-i slujeascã lui Dumnezeu şi astfel, în 1934, a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti. La puţin timp dupã aceea a fost hirotonit. Slujirea preoţeascã i-a adus multe satisfacţii duhovniceşti. Pentru mãrturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut şi, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a împiedicat deloc în propovãduirea “Cuvântului Adevãrului”, cãci el mai mult se temea de Dumnezeu decât de oameni. A suferit pentru biserica şi neamul sãu, pe care l-a iubit, ducându-şi crucea grea prin închisori, asemenea pãrintelui Dumitru Stãniloae, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor-mort la închisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosinghelilor Nicodim Mãndiţã, Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, tânãrului Constantin Oprişan – mort la închisoarea Piteşti, a studentului Valeriu Gafencu şi a multor altora.

Părintele Ilie Lăcătuşu a fost arestat în anul 1952 şi dus în judeţul Constanţa, la coloniile Galeş şi Peninsula. În 1954 a fost eliberat, iar din 1959 pânã în 1964, a fost arestat şi condamnat la muncã silnicã în Deltã, la Periprava, unde l-a întâlnit pe pãrintele Iustin Pârvu (stareţ la mănăstirea Petru Vodă din Neamţ, unul dintre puţinii mari duhovnici pe care îi mai avem printre noi). Acolo s-au petrecut fapte demne de vieţile sfinţilor. Dupã ce a fost eliberat, s-a stabilit forţat la Bolintin, unde a lucrat ca zidar. Între anii 1965-2970, pãrintele Ilie a slujit într-o parohie din judeţul Teleorman, iar în 1970, a fost transferat în judeţul Ilfov la Cucuruz, unde, în ianuarie 1978, este pensionat. Suferinţele din timpul vieţii i-au afectat foarte mult sãnãtatea şi din acest motiv şi-a petrecut sfârşitul vieţii în spital, unde a spus cã, dacă nu va muri pânã la 22 iulie, va mai trãi încã doi ani. Tot atunci, a mai spus cã, dacã soţia sa va înceta din viaţã peste 15 ani, sã fie îngropatã lângã el, ceea ce s-a împlinit. Dupã cum a spus, pãrintele Ilie a trecut la cele veşnice exact la 22 iulie, acelaşi an (1983). Pe 22 septembrie 1998, la înmormântarea soţiei pãrintelui Ilie, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul pãrintelui era neputrezit, uscat şi plãcut mirositor. Părintele şi-a ştiut ziua morţii şi a mai ştiut că Dumnezeu l-a umplut de har, ca pe un sfânt ce este.

La aflarea sfintelor moaşte, fiica pãrintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmaş încã în viaţã, a sesizat descoperirea Arhiepiscopiei Bucureştilor, care a primit cu bucurie aceastã veste. Câteva luni mai târziu, pe postul naţional de televiziune, a fost difuza filmul documentar “Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomâzgã, în care este prezentatã descoperirea.

Moaştele pãrintelui Ilie Lãcãtuşu au fost descoperite în data de 29 septembrie 1998. Trupul neputred al sfântului, în greutate de 7-8 kg, a fost gãsit la 15 ani dupã moartea sa, în condiţiile corespunzãtoare sfintelor moaşte: nestricãcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, pãstrându-şi dimensiunile şi aspectul, pe care privindul nu provoacã spaimã, ci bucurie duhovniceascã, dând impresia unui om care doarme.

Omul rugăciunii neîncetate

O altã minune de acest fel este descoperirea, în aceleaşi condiţii, în anul 1980, a moaştelor Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, care a vieţuit în pustia Hozevei, din }ara Sfântã, şi care a fost canonizat în anul 1992. Asemenea moaştelor Sfântului Ilie Lãcãtuşu, în România mai sunt moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, Sfântului Ioan cel Nou de la Suveava, Sfântului Dimitrie Basarabov din Bucureşti, Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş, Sfântului Iosif de la Partoş.

Pãrintele Ilie era un om al rugãciunii. Indiferent de ce se întâmpla în jurul sãu, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugãciunea lui era profundã şi neîncetatã, ceea ce-l fãcea sã vadã lucrurile mai clare, în profunzimea lor, mai aproape de Adevãr. Era un bun sfãtuitor şi nu se implica decât în probleme de ordin duhovnicesc. Stãtea mereu retras şi medita, iar de câte ori apãrea câte o problemã în cadrul închisorii, mereu gãsea soluţia duhovniceascã spre salvarea colegilor de suferinţã. Mulţi dintre deţinuţi nu rezistau presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi, de aceea unii încercau sã evadeze, alţii intenţionau sã se sinucidã, iar alţii sã se lepede de Hristos, pentru a scãpa de chinurile la care îi supuneau călăii. Foamea şi suferinţa atinseserã culmi maxime. În aceste împrejurãri, pãrintele Lãcãtuşu pe mulţi îi îmbãrbãta, altora le era alinare, fãcând ca sfaturile sale sã fie un bun leac pentru cei închişi împreunã cu el. Cu toate presiunile ce se fãceau asupra lor, rugãciunea şi rãbdarea, iubirea, nãdejdea sau mai ales credinţa, îl ajutau pe pãrintele Ilie sã-şi menţinã pacea interioarã, rãmânând astfel neclintit în faţa urii şi a rãutãţii, a violenţei şi a tuturor lucrãrilor cu adevãrat demonice ce se exercitau asupra celor întemniţaţi. Mereu gãsea soluţii pacificatoare, iar împotriva “ighemonii” închisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vinã era cã nu putea fi reeducat.

Cazul pãrintelui Lãcãtuşu a stârnit o vie şi fireascã senzaţie în mass-media, dar mai ales în rândul credincioşilor. Mai multe asociaţii non-guvernamentale au cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce înseamnã trecerea pãrintelui Ilie în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Romane, în calendar şi la sfintele slujbe.

Vestea aflãrii moaştelor pãrintelui Ilie Lãcãtuşu s-a rãspândit în toate colţurile ţãrii. Credincioşi, cãlugãri şi preoţi îl cinstesc pe pãrintele Ilie ca pe un sfânt şi se roagã pentru grabnica sa canonizare. Astfel, prima icoanã a Sfântului Ilie Mãrturisitorul a fost pictatã pe peretele exterior al bisericii Mânãstirii Petru Vodã. Stareţul mânãstirii, protos. Iustin Pârvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de închisoare (17 ani) şi, cunoscându-l pe pãrintele Ilie, a rãmas profund impresionat de viaţa sa duhovniceascã. În prezent, moaştele pãrintelui Ilie se aflã în cripta de la cimitirul “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Giuleşti (Bucureşti), unde a fost înmormântat, într-un sicriu nou, din sticlã, pentru a putea fi vãzut de oricine. Mulţi credincioşi, preoţi, cãlugãri şi chiar unii arhierei au fost şi merg în continuare sã se închine şi sã-i cearã ajutorul sfântului mãrturisitor. Este foarte important de înţeles ce înseamnã pãrintele Ilie pentru fiecare dintre noi, un exemplu de trãire creştinã a acestor vremuri, în care ni se aratã cã încã se mai poate dobândi Harul Duhului Sfânt“.

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

– Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…

– Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.

Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat – pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici – eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul – dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni – acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.

Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui – ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.

– Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

– Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

– A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

– Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

– Nu mai erau rigide?

– Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

– Nu se vedeau semne de putrefacţie…

– Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.

– Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

– Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească? Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” – exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

– Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

– Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot”.Viaţă de martir, sfîrşit de sfînt

Pãrintele Ilie s-a nãscut pe 6 decembrie 1909 în satul Crãpãturile, judeţul Vâlcea, din pãrinţi binecredincioşi. Şi-a dorit de mic copil sã-i slujeascã lui Dumnezeu şi astfel, în 1934, a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti. La puţin timp dupã aceea a fost hirotonit. Slujirea preoţeascã i-a adus multe satisfacţii duhovniceşti. Pentru mãrturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut şi, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a împiedicat deloc în propovãduirea “Cuvântului Adevãrului”, cãci el mai mult se temea de Dumnezeu decât de oameni. A suferit pentru biserica şi neamul sãu, pe care l-a iubit, ducându-şi crucea grea prin închisori, asemenea pãrintelui Dumitru Stãniloae, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor-mort la închisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosinghelilor Nicodim Mãndiţã, Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, tânãrului Constantin Oprişan – mort la închisoarea Piteşti, a studentului Valeriu Gafencu şi a multor altora.

Părintele Ilie Lăcătuşu a fost arestat în anul 1952 şi dus în judeţul Constanţa, la coloniile Galeş şi Peninsula. În 1954 a fost eliberat, iar din 1959 pânã în 1964, a fost arestat şi condamnat la muncã silnicã în Deltã, la Periprava, unde l-a întâlnit pe pãrintele Iustin Pârvu (stareţ la mănăstirea Petru Vodă din Neamţ, unul dintre puţinii mari duhovnici pe care îi mai avem printre noi). Acolo s-au petrecut fapte demne de vieţile sfinţilor. Dupã ce a fost eliberat, s-a stabilit forţat la Bolintin, unde a lucrat ca zidar. Între anii 1965-2970, pãrintele Ilie a slujit într-o parohie din judeţul Teleorman, iar în 1970, a fost transferat în judeţul Ilfov la Cucuruz, unde, în ianuarie 1978, este pensionat. Suferinţele din timpul vieţii i-au afectat foarte mult sãnãtatea şi din acest motiv şi-a petrecut sfârşitul vieţii în spital, unde a spus cã, dacă nu va muri pânã la 22 iulie, va mai trãi încã doi ani. Tot atunci, a mai spus cã, dacã soţia sa va înceta din viaţã peste 15 ani, sã fie îngropatã lângã el, ceea ce s-a împlinit. Dupã cum a spus, pãrintele Ilie a trecut la cele veşnice exact la 22 iulie, acelaşi an (1983). Pe 22 septembrie 1998, la înmormântarea soţiei pãrintelui Ilie, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul pãrintelui era neputrezit, uscat şi plãcut mirositor. Părintele şi-a ştiut ziua morţii şi a mai ştiut că Dumnezeu l-a umplut de har, ca pe un sfânt ce este.

La aflarea sfintelor moaşte, fiica pãrintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmaş încã în viaţã, a sesizat descoperirea Arhiepiscopiei Bucureştilor, care a primit cu bucurie aceastã veste. Câteva luni mai târziu, pe postul naţional de televiziune, a fost difuza filmul documentar “Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomâzgã, în care este prezentatã descoperirea.

Moaştele pãrintelui Ilie Lãcãtuşu au fost descoperite în data de 29 septembrie 1998. Trupul neputred al sfântului, în greutate de 7-8 kg, a fost gãsit la 15 ani dupã moartea sa, în condiţiile corespunzãtoare sfintelor moaşte: nestricãcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, pãstrându-şi dimensiunile şi aspectul, pe care privindul nu provoacã spaimã, ci bucurie duhovniceascã, dând impresia unui om care doarme.

Omul rugăciunii neîncetate

O altã minune de acest fel este descoperirea, în aceleaşi condiţii, în anul 1980, a moaştelor Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, care a vieţuit în pustia Hozevei, din }ara Sfântã, şi care a fost canonizat în anul 1992. Asemenea moaştelor Sfântului Ilie Lãcãtuşu, în România mai sunt moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, Sfântului Ioan cel Nou de la Suveava, Sfântului Dimitrie Basarabov din Bucureşti, Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş, Sfântului Iosif de la Partoş.

Pãrintele Ilie era un om al rugãciunii. Indiferent de ce se întâmpla în jurul sãu, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugãciunea lui era profundã şi neîncetatã, ceea ce-l fãcea sã vadã lucrurile mai clare, în profunzimea lor, mai aproape de Adevãr. Era un bun sfãtuitor şi nu se implica decât în probleme de ordin duhovnicesc. Stãtea mereu retras şi medita, iar de câte ori apãrea câte o problemã în cadrul închisorii, mereu gãsea soluţia duhovniceascã spre salvarea colegilor de suferinţã. Mulţi dintre deţinuţi nu rezistau presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi, de aceea unii încercau sã evadeze, alţii intenţionau sã se sinucidã, iar alţii sã se lepede de Hristos, pentru a scãpa de chinurile la care îi supuneau călăii. Foamea şi suferinţa atinseserã culmi maxime. În aceste împrejurãri, pãrintele Lãcãtuşu pe mulţi îi îmbãrbãta, altora le era alinare, fãcând ca sfaturile sale sã fie un bun leac pentru cei închişi împreunã cu el. Cu toate presiunile ce se fãceau asupra lor, rugãciunea şi rãbdarea, iubirea, nãdejdea sau mai ales credinţa, îl ajutau pe pãrintele Ilie sã-şi menţinã pacea interioarã, rãmânând astfel neclintit în faţa urii şi a rãutãţii, a violenţei şi a tuturor lucrãrilor cu adevãrat demonice ce se exercitau asupra celor întemniţaţi. Mereu gãsea soluţii pacificatoare, iar împotriva “ighemonii” închisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vinã era cã nu putea fi reeducat.

Cazul pãrintelui Lãcãtuşu a stârnit o vie şi fireascã senzaţie în mass-media, dar mai ales în rândul credincioşilor. Mai multe asociaţii non-guvernamentale au cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce înseamnã trecerea pãrintelui Ilie în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Romane, în calendar şi la sfintele slujbe.

Vestea aflãrii moaştelor pãrintelui Ilie Lãcãtuşu s-a rãspândit în toate colţurile ţãrii. Credincioşi, cãlugãri şi preoţi îl cinstesc pe pãrintele Ilie ca pe un sfânt şi se roagã pentru grabnica sa canonizare. Astfel, prima icoanã a Sfântului Ilie Mãrturisitorul a fost pictatã pe peretele exterior al bisericii Mânãstirii Petru Vodã. Stareţul mânãstirii, protos. Iustin Pârvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de închisoare (17 ani) şi, cunoscându-l pe pãrintele Ilie, a rãmas profund impresionat de viaţa sa duhovniceascã. În prezent, moaştele pãrintelui Ilie se aflã în cripta de la cimitirul “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Giuleşti (Bucureşti), unde a fost înmormântat, într-un sicriu nou, din sticlã, pentru a putea fi vãzut de oricine. Mulţi credincioşi, preoţi, cãlugãri şi chiar unii arhierei au fost şi merg în continuare sã se închine şi sã-i cearã ajutorul sfântului mãrturisitor. Este foarte important de înţeles ce înseamnã pãrintele Ilie pentru fiecare dintre noi, un exemplu de trãire creştinã a acestor vremuri, în care ni se aratã cã încã se mai poate dobândi Harul Duhului Sfânt“.

Mărturia Părintelui Ioan de la Rarău

– Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…

– Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile. Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.

Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el – nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat – pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici – eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul – dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni – acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.

Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui – ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.

– Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

– Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

– A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

– Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

– Nu mai erau rigide?

– Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

– Nu se vedeau semne de putrefacţie…

– Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.

– Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

– Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească? Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” – exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

– Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

– Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot”.