DECALOGUL DUHOVNICULUI

A ţine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l învăţa să se apropie cît mai des de această taină) înseamnă a nu-i oferi şansa de a se apropia mai mult şi mai profund de Domnul. Fără a apela cît mai des şi cît mai conştient la taina spovedaniei, nu este posibilă nici despătimirea cuiva, nici a urca pe treptele desăvîrşirii.

 

Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrări ale unui preot, constituind şi o responsabilitate uriaşă, dar şi cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om. Părintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit şi care era la dispoziţia ucenicilor zi şi noapte, indiferent de oră, avea, în afara momentelor în care spovedea sau se ruga, obiceiul, după cum însuşi mărturisea, „să-şi spovedească grădina”. Se apleca atent la fiecare plantă şi căuta să înlăture buruienile care o sufocau şi să-i ofere elementele şi cadrul ce înlesneau cea mai bună creştere a lor. Lărgind puţin imaginea duhovnicului-grădinar, putem spune şi despre duhovnicie că e un soi de grădinărit extrem de atent şi de aplicat asupra fiecărui suflet în parte (după cum, despre rugăciune se spune că e plugăria sufletului). Rămînînd în sfera pămîntului care trebuie lucrat (căci şi omul este pămînt şi în pămînt se va întoarce – cf. Facere 3, 19), şi constatînd că, dincolo de dichiseala grădinăritului, există şi o manieră de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, şi suprafeţe mari de teren, putem identifica, prin analogie, două modalităţi prin care preotul lucrează „ogorul Domnului”: una în care se lucrează cu mulţimea credincioşilor, cu o comunitate în ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc. etc.) şi o alta, cu un specific aparte, în care se apleacă, de la înălţimea fragilă a scaunului de spovedanie, asupra fiecărei persoane în parte.

Din păcate, trebuie să constatăm că dacă prima lucrare, care se resfrînge asupra întregii comunităţi parohiale (sau măcar asupra celor ce frecventează biserica) se bucură de o atenţie constantă din partea păstorilor duhovniceşti, cea de a doua, este viciată, nu rareori, de un tratament expeditiv şi formal. Drept dovadă este de ajuns să evocăm o tristă realitate: în multe parohii se constată inexistenţa unui program de spovedanie permanent (mizîndu-se pe faptul că omul, dacă chiar are o problemă, solicită acest lucru fără a fi îndemnat de un orar afişat pe toată perioada anului liturgic), cumulată (sau nu) cu o abordare de tipul „toţi pe bandă rulantă” a celor care, în cele patru posturi de peste an, dar mai ales în Postul Mare, îngenunchează sub epitrahil şi îşi mărturisesc grăbiţi păcatele (aflaţi şi sub presiunea mulţimii care aşteaptă în spatele lor).

O revitalizarea a vieţii duhovniceşti într-o parohie nu se poate împlini fără a avea o relaţie personală şi constantă, cu fiecare credincios în parte, duhovnicia solicitînd, poate mai mult ca oricare altă lucrare, o implicare „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4,2) din partea preotului. Să nu uităm că, la scaunul de spovedanie, credinciosul se întîlneşte cu Însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos, care îl ascultă pe penitent şi îi vorbeşte prin intermediul duhovnicului. A ţine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l învăţa să se apropie cît mai des de această taină) înseamnă a nu-i oferi şansa de a se apropia mai mult şi mai profund de Domnul. Fără a apela cît mai des şi cît mai conştient la taina spovedaniei, nu este posibilă nici despătimirea cuiva, nici a urca pe treptele desăvîrşirii. Mai ales că spovedania este şi taina rînduită înainte de momentele în care cineva se poate apropia, cu dezlegarea cuvenită, de Preasfîntul Trup şi Sînge al Domnului, fără de care nimeni nu poate gusta viaţa veşnică.

Scaunul de spovedanie – cel mai familiar loc?

În acest context, este binevenită orice acţiune menită să ajute preotul a-şi ierarhiza corect priorităţile într-o parohie, căci se întîmplă ca, sub presiune multiplelor (şi necesarelor) sarcini pe care le are de îndeplinit, mai ales dacă veghează şi un şantier de construcţie, reparare sau pictare a unui lăcaş de cult, să nu se mai concentreze suficient asupra lucrărilor care par a nu fi foarte urgente, dar care sînt, de fapt, adevăratele priorităţi. O astfel de acţiune este cea desfăşurată în aceste zile la Mănăstirea Miclăuşeni, care găzduieşte un grup de preoţi recent hirotoniţi şi de teologi care urmează a fi hirotoniţi, şi cărora le este mijlocită întîlnirea cu o serie de conferenţiari dispuşi să le împărtăşească din experienţa lor în relaţie cu cel mai delicat lucru de faţa pămîntului: sufletul unui om. Fiindcă la ora la care sînt publicate aceste rînduri, voi fi prezent în faţa acestor tineri, prezentîndu-le o serie de repere care mă ghidează în lucrarea de duhovnic, m-am gîndit să vă fac, cumva, părtaşi la acest moment, prezentîndu-vă ceea ce s-ar putea numi un „decalog al duhovnicului”. Mă gîndesc că aceste 10 „sentinţe” ar putea fi de folos nu doar preoţilor (căci ei le cunosc, poate nu în maniera aceasta, mai „sistematică”), cît mai ales credincioşilor, spre a conştientiza şi mai mult ce izvor minunat de har vindecător clocoteşte în epitrahilul sub care îngenunchează spre a-şi mărturisi păcatele.

 Iata cum „suna” aceste repere:  

1) Pacatul este o boala a fiintei umane, survenita in urma ruperii omului de Dumnezeu, iar Biserica este, dupa spusa Sfantului Ioan Gura de Aur, „spital, nu tribunal„.

2) Penitentul trebuie abordat diferentiat, tinand cont de unicitatea fiecarei persoane umane, dar si in functie de raportarea acesteia la pacat.

3) Spovedania este o taina prin care omul patrunde din ce in ce mai profund in zone ale sufletului (mai putin sau deloc „vizibile”), care necesita vindecare prin lucrarea harului dumnezeiesc.

4) Tinta duhovniciei este indumnezeirea omului, nu doar formarea de buni crestini pentru Biserica, buni cetateni ai patriei samd.

5) Aplicarea canoanelor trebuie sa se faca nu ad literam, ci dupa o evaluare a situatiei fiecarui penitent in parte; canonul nu este o pedeapsa de ispasit, ci o „schema de tratament” duhovnicesc menita a crea conditiile apropierii de Dumnezeu.

6) Fara Sfanta Impartasanie, crestinul nu poate avea viata in el (cf. Ioan 6, 53), dar e nevoie sa fim atenti si la pericolul de a vedea in ea un panaceu, care actioneaza „magic”, independent de starea de constientizare a celui care o primeste.

7) O grija permanenta a duhovnicului trebuie sa fie aceea de a-i apropia pe ucenici de Hristos – Domnul si Mantuitorul, de a nu se pune pe sine in evidenta, evitand, mai cu seama, a crea un soi de „bisericuta” in jurul sau.

8 ) Duhovnicul trebuie sa fie atent ca, in relatia cu ucenicul, sa nu se situeze pe pozitiile celui care le stie pe toate, sa nu cada intr-un moralism pagubitor sufleteste, sa nu judece pe cel care se spovedeste, indiferent ce pacate i s-ar marturisi, ci sa se raporteze cu mila la caderile si neputintele acestuia.

9) Ucenicul trebuie indrumat sa apeleze si la alte mijloace care ar putea sa-i foloseasca in evaluarea propriei sale vieti si in constientizarea unor pacate, cum ar fi: lecturile duhovnicesti, participarea la slujbe, pelerinaje, conferinte, seminarii etc., integrarea in anumite grupuri de terapie (mai ales in cazul persoanelor dependente si/sau codependente).

10) Cea mai eficienta metoda de a ajuta la vindecarea (despatimirea) ucenicilor este, pentru orice duhovnic, aceea de a se stradui el insusi sa dobandeasca, de la Dumnezeu, vindecarea/ mantuirea.

Cu siguranta, aceste zece repere nu sunt nici singurele si nici nu sunt in cel mai fericit mod sintetizate mai sus. M-as bucura sa existe cat mai multe dezbateri fructuoase ale acestei problematici, deopotriva de importanta si pentru duhovnici si pentru ucenicii lor. E de ajuns sa ne uitam in jurul nostru (sau la propria noastra viata) spre a intelege insa ca, daca nu facem din scaunul de spovedanie un spatiu cat mai familiar, ne vor deveni din ce in ce mai familiare barurile, bordelurile, realitatea virtuala, spitalele, inchisorile si, in ultima instanta, cimitirele ca locuri fara de speranta, nu ca „dormitoare” ale unei odihne orientate eshatologic.

Articol preluat de pe site-ul: doxologia.ro

A ţine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l învăţa să se apropie cît mai des de această taină) înseamnă a nu-i oferi şansa de a se apropia mai mult şi mai profund de Domnul. Fără a apela cît mai des şi cît mai conştient la taina spovedaniei, nu este posibilă nici despătimirea cuiva, nici a urca pe treptele desăvîrşirii.

 

Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrări ale unui preot, constituind şi o responsabilitate uriaşă, dar şi cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om. Părintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit şi care era la dispoziţia ucenicilor zi şi noapte, indiferent de oră, avea, în afara momentelor în care spovedea sau se ruga, obiceiul, după cum însuşi mărturisea, „să-şi spovedească grădina”. Se apleca atent la fiecare plantă şi căuta să înlăture buruienile care o sufocau şi să-i ofere elementele şi cadrul ce înlesneau cea mai bună creştere a lor. Lărgind puţin imaginea duhovnicului-grădinar, putem spune şi despre duhovnicie că e un soi de grădinărit extrem de atent şi de aplicat asupra fiecărui suflet în parte (după cum, despre rugăciune se spune că e plugăria sufletului). Rămînînd în sfera pămîntului care trebuie lucrat (căci şi omul este pămînt şi în pămînt se va întoarce – cf. Facere 3, 19), şi constatînd că, dincolo de dichiseala grădinăritului, există şi o manieră de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, şi suprafeţe mari de teren, putem identifica, prin analogie, două modalităţi prin care preotul lucrează „ogorul Domnului”: una în care se lucrează cu mulţimea credincioşilor, cu o comunitate în ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc. etc.) şi o alta, cu un specific aparte, în care se apleacă, de la înălţimea fragilă a scaunului de spovedanie, asupra fiecărei persoane în parte.

Din păcate, trebuie să constatăm că dacă prima lucrare, care se resfrînge asupra întregii comunităţi parohiale (sau măcar asupra celor ce frecventează biserica) se bucură de o atenţie constantă din partea păstorilor duhovniceşti, cea de a doua, este viciată, nu rareori, de un tratament expeditiv şi formal. Drept dovadă este de ajuns să evocăm o tristă realitate: în multe parohii se constată inexistenţa unui program de spovedanie permanent (mizîndu-se pe faptul că omul, dacă chiar are o problemă, solicită acest lucru fără a fi îndemnat de un orar afişat pe toată perioada anului liturgic), cumulată (sau nu) cu o abordare de tipul „toţi pe bandă rulantă” a celor care, în cele patru posturi de peste an, dar mai ales în Postul Mare, îngenunchează sub epitrahil şi îşi mărturisesc grăbiţi păcatele (aflaţi şi sub presiunea mulţimii care aşteaptă în spatele lor).

O revitalizarea a vieţii duhovniceşti într-o parohie nu se poate împlini fără a avea o relaţie personală şi constantă, cu fiecare credincios în parte, duhovnicia solicitînd, poate mai mult ca oricare altă lucrare, o implicare „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4,2) din partea preotului. Să nu uităm că, la scaunul de spovedanie, credinciosul se întîlneşte cu Însuşi Mîntuitorul Iisus Hristos, care îl ascultă pe penitent şi îi vorbeşte prin intermediul duhovnicului. A ţine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l învăţa să se apropie cît mai des de această taină) înseamnă a nu-i oferi şansa de a se apropia mai mult şi mai profund de Domnul. Fără a apela cît mai des şi cît mai conştient la taina spovedaniei, nu este posibilă nici despătimirea cuiva, nici a urca pe treptele desăvîrşirii. Mai ales că spovedania este şi taina rînduită înainte de momentele în care cineva se poate apropia, cu dezlegarea cuvenită, de Preasfîntul Trup şi Sînge al Domnului, fără de care nimeni nu poate gusta viaţa veşnică.

Scaunul de spovedanie – cel mai familiar loc?

În acest context, este binevenită orice acţiune menită să ajute preotul a-şi ierarhiza corect priorităţile într-o parohie, căci se întîmplă ca, sub presiune multiplelor (şi necesarelor) sarcini pe care le are de îndeplinit, mai ales dacă veghează şi un şantier de construcţie, reparare sau pictare a unui lăcaş de cult, să nu se mai concentreze suficient asupra lucrărilor care par a nu fi foarte urgente, dar care sînt, de fapt, adevăratele priorităţi. O astfel de acţiune este cea desfăşurată în aceste zile la Mănăstirea Miclăuşeni, care găzduieşte un grup de preoţi recent hirotoniţi şi de teologi care urmează a fi hirotoniţi, şi cărora le este mijlocită întîlnirea cu o serie de conferenţiari dispuşi să le împărtăşească din experienţa lor în relaţie cu cel mai delicat lucru de faţa pămîntului: sufletul unui om. Fiindcă la ora la care sînt publicate aceste rînduri, voi fi prezent în faţa acestor tineri, prezentîndu-le o serie de repere care mă ghidează în lucrarea de duhovnic, m-am gîndit să vă fac, cumva, părtaşi la acest moment, prezentîndu-vă ceea ce s-ar putea numi un „decalog al duhovnicului”. Mă gîndesc că aceste 10 „sentinţe” ar putea fi de folos nu doar preoţilor (căci ei le cunosc, poate nu în maniera aceasta, mai „sistematică”), cît mai ales credincioşilor, spre a conştientiza şi mai mult ce izvor minunat de har vindecător clocoteşte în epitrahilul sub care îngenunchează spre a-şi mărturisi păcatele.

 Iata cum „suna” aceste repere:  

1) Pacatul este o boala a fiintei umane, survenita in urma ruperii omului de Dumnezeu, iar Biserica este, dupa spusa Sfantului Ioan Gura de Aur, „spital, nu tribunal„.

2) Penitentul trebuie abordat diferentiat, tinand cont de unicitatea fiecarei persoane umane, dar si in functie de raportarea acesteia la pacat.

3) Spovedania este o taina prin care omul patrunde din ce in ce mai profund in zone ale sufletului (mai putin sau deloc „vizibile”), care necesita vindecare prin lucrarea harului dumnezeiesc.

4) Tinta duhovniciei este indumnezeirea omului, nu doar formarea de buni crestini pentru Biserica, buni cetateni ai patriei samd.

5) Aplicarea canoanelor trebuie sa se faca nu ad literam, ci dupa o evaluare a situatiei fiecarui penitent in parte; canonul nu este o pedeapsa de ispasit, ci o „schema de tratament” duhovnicesc menita a crea conditiile apropierii de Dumnezeu.

6) Fara Sfanta Impartasanie, crestinul nu poate avea viata in el (cf. Ioan 6, 53), dar e nevoie sa fim atenti si la pericolul de a vedea in ea un panaceu, care actioneaza „magic”, independent de starea de constientizare a celui care o primeste.

7) O grija permanenta a duhovnicului trebuie sa fie aceea de a-i apropia pe ucenici de Hristos – Domnul si Mantuitorul, de a nu se pune pe sine in evidenta, evitand, mai cu seama, a crea un soi de „bisericuta” in jurul sau.

8 ) Duhovnicul trebuie sa fie atent ca, in relatia cu ucenicul, sa nu se situeze pe pozitiile celui care le stie pe toate, sa nu cada intr-un moralism pagubitor sufleteste, sa nu judece pe cel care se spovedeste, indiferent ce pacate i s-ar marturisi, ci sa se raporteze cu mila la caderile si neputintele acestuia.

9) Ucenicul trebuie indrumat sa apeleze si la alte mijloace care ar putea sa-i foloseasca in evaluarea propriei sale vieti si in constientizarea unor pacate, cum ar fi: lecturile duhovnicesti, participarea la slujbe, pelerinaje, conferinte, seminarii etc., integrarea in anumite grupuri de terapie (mai ales in cazul persoanelor dependente si/sau codependente).

10) Cea mai eficienta metoda de a ajuta la vindecarea (despatimirea) ucenicilor este, pentru orice duhovnic, aceea de a se stradui el insusi sa dobandeasca, de la Dumnezeu, vindecarea/ mantuirea.

Cu siguranta, aceste zece repere nu sunt nici singurele si nici nu sunt in cel mai fericit mod sintetizate mai sus. M-as bucura sa existe cat mai multe dezbateri fructuoase ale acestei problematici, deopotriva de importanta si pentru duhovnici si pentru ucenicii lor. E de ajuns sa ne uitam in jurul nostru (sau la propria noastra viata) spre a intelege insa ca, daca nu facem din scaunul de spovedanie un spatiu cat mai familiar, ne vor deveni din ce in ce mai familiare barurile, bordelurile, realitatea virtuala, spitalele, inchisorile si, in ultima instanta, cimitirele ca locuri fara de speranta, nu ca „dormitoare” ale unei odihne orientate eshatologic.

Articol preluat de pe site-ul: doxologia.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s