CONVERTIRI CONTEMPORANE

Rod Dreher, scriitor din Philadelphia- De la romano-catolicism la Ortodoxie

Am venit la ortodoxie in 2006 un om frant. Am fost un practicant sincer si un romano-catolic convins multi ani la rand dar credinta mea a fost zguduita in mare parte de ceea ce am descoperit lucrand ca reporter si investigand scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost ca ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credintei de orice incercare dar informatiile pe care le aveam si care ma chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede in pretentiile de adevar ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru sotia mea si pentru mine Protestantismul nu era o optiune, dat fiind ceea ce cunosteam despre istoria bisericii si date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentala. Ne-a mai ramas Ortodoxia ca singur liman la care putem trage in urma furtunii ce ameninta sa ne darame credinta.

Adevarul este ca tanjeam deja de o vreme dupa Ortodoxie din aceleasi motive pentru care eu, ca tanar, mi-am gasit calea in Catolicism. Mi s-a parut o stanca de stabilitate intr-o marea turbulenta a relativismului si modernismului care acaparau crestinismul apusean. Si in vreme ce Biserica Catolica a dat la o parte  atat de mult din mostenirea sa liturgica si artistica in violenta Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxa si-a pastrat-o. Cu ceva ani inainte de a intra in Ortodoxie, eu si sotia mea am vizitat niste prieteni ortodocsi in parohia lor din Maryland. Ca niste catolici morali si conservatori in ceea ce priveste ritualul liturgic ce eram am fost miscati de ceea ce am vazut acolo si chiar invidiosi. A trebuit sa plecam mai devreme si s-o pornim in graba la drum pentru a ajunge catre cea mai apropiata parohie catolica pentru a ne indeplini indatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastra de la Pizza Hut, biserica la care am reusit sa ajungem, si ceea ce am vazut la parohia ortodoxa ne-a facut sa plangem. Dar uratenia estetica, chiar si un simtamant de dezolare spirituala nu inlatura adevarul si noi stiam ca trebuie sa stam cu adevarul – si prin urmare cu Roma – in ciuda tuturor acestor lucruri.

Daca Catolicismul in America ar fi fost sanatos poate ca am fi putut sta mai tari in timpul proceselor de abuz sexual. Dar sotia mea si cu mine ne ingrijoram deja de ceva vreme cum aveam sa crestem copii crestini data fiind lejeritatea invataturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocsi” insemnand ca noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune si ne sarguiam sa traim dupa aceste invataturi. Dadeam gres – toata lumea da gres – dar idee e ca asteptam de la biserica sa ne dea invataturi morale limpezi si sa ne ajute sa ne traim credinta cu integritate si bucurie. Iata care era problema: este foarte putina ortodoxie in Biserica Catolica din Statele Unite si, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoastere a conceptului de „credinta dreapta”. Nu era ca si cand as fi vrut sa-i dau afara pe toti cei care nu se ridicau la inaltimea trairii invataturii catolice – ar fi trebuit sa fiu primul caruia sa-i fie aratata usa daca asta era cazul – doar ca nu distingeam nicio directie si nicio convingere reala ca parohiile si comunitatile parohiale exista pentru alt motiv decat acela de a ne complace intr-o paruta stare de bine. Desi atunci nu aveam un termen cu care sa descriu situatia, eram istovit pana la pamant de acea forma artificiala de crestinism pe care sociologul Christian Smith  o numeste „Deismul moralist terapeutic”. Eram atat de golit de deznadejde din pricina tuturor acestor lucruri ca si catolic incat atunci cand au batut acele vanturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credintei mele catolice nu a rezistat.

Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolica – pe care inca o iubesc si careia nu-i pot fi suficient de recunoscator pentru faptul ca m-a facut sa cunosc vechiul crestinism sacaramental – ci pentru a infatisa de ce Ortodoxia a fost atat de atractiva pentru mine. Cand l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus ca pentru un catolic, istovit de razboaiele culturale ce au loc inlauntrul Catolicismului american, e o usurare binecuvantata sa afle ca in Ortodoxie nu exista astfel de „razboaie”. Tipurile de probleme care separa multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atat de disputate in practica ortodoxa. Desi ar fi ridicol sa pretindem ca aceste conflicte nu exista in parohiile ortodoxe, ele pur si simplu nu starnesc asemenea valva.

Si apoi mai este liturghia si muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea in alte biserici. Este coplesitor de frumoasa si profunda si este in cea mai mare parte aceeasi Sfanta Liturghie pe care Sfantul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusetea acestei liturghii este de-a dreptul emotionanta si evlavia pe care o inspira este intaritoare. Si desi duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (in slujbele ortodoxe cantam psalmi si rugaciuni), sunt multe de spus pentru faptul ca nu mai trebuie sa rabd sa ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) si alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atat de atractiva pentru convertiti, cel putin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care trateaza pacatul. Nu vreau sa spun ca e o religie dura – e departe de asa ceva! – doar ca Ortodoxia ia foarte in serios stricaciunea firii umane. Ortodoxia n-o sa-ti spuna ca esti bine. De fapt, iti va cere sa te numesti pe tine asa cum Sfantul Pavel se numea, „cel mai mare dintre pacatosi.” Si Ortodoxia iti va spune Veste cea Buna: ca Hristos a murit si a inviat ca si tu sa ai viata. Dar ca sa ai viata, va trebui sa mori tie iar si iar. Si ca nu va fi fara durere, ca nu poate fi, altfel nu va fi adevarat.

Din pricina tuturor acestora, in pofida frumusetii impresionante si a bogatiei sarbatorilor, Ortodoxia este mult mai austera si solicitanta decat majoritatea bisericilor crestine americane. Liturghiile lungi, desele rugaciuni, asprimea posturilor – toate solicita in mod serios credinciosul, in special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi insine si ne cheama la pocainta. Ortodoxia nu e interesata sa ne faca sa ne simtim confortabil in starea de pacatosenie. Nu vrea nici mai mult nici mai putin decat ca noi sa devenim sfinti.

E obisnuit printre convertitii americani ca barabtii sa fie mai intai atrasi de Ortodoxie si apoi ca sotiile lor sa ii urmeze. Nu e greu de vazut de ce. Multi barbati sun satui de un crestinism usurel, burghez care nu le cere prea mult. Barbatilor le plac provocarile si chiar asta le ofera Ortodoxia.

Nu va lasati inselati. Ortodoxia nu e, in adancul ei, despre reguli si practici. Cu cat sporesc in ortodoxie cu atat mai clar imi este ca Ortodoxia este o cale. Nu este o institutie, un set de doctrine sau o colectie de ritualuri, desi le contine pe toate trei. Este mai degraba o modalitate de a privi lumea si locul individului in lume si o traiectorie catre sfintenie care este, in mod paradoxal, atat foarte veche cat si actuala, cel putin pentru sensibilitatile apusene. Este calea catre libertate.

Desigur, exista posibilitatea sa fie si viata parohiala plictisitoare, mohorata in ortodoxia americana, cel mai adesea in parohiile mai vechi si care sunt orientate etnic, care se vad pe sine putin mai mult decat comunitatea la rugaciune. Si pentru ca bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obisnuiti, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obisnuite. Oricine vine intr-o biserica ortodoxa si se astepta la perfectiune va fi dezamagit. Ceea ce veti gasi este adevarul si frumusetea prezentate intr-o forma care poate taia respiratia pentru americanul modern si o Cale veche fondata pe stabiltate doctrinara, realitate sacramentala si misticism crestin practic – un misticism care a fost marginalizat in mai toate celelalte biserici americane.

Am gasit in Ortodoxie ceea ce credeam ca voi gasi cand am devenit catolic. Sunt recunoscator lui Dumnezeu ca mi-a dat o a doua sansa in Ortodoxie si mi-a aratat Calea pe care am cautat-o toata viata mea. Cand am venit la usa bisericii pentru prima data, un dezastru spiritual, credeam ca nu voi putea sa rabd aceste liturghii lungi, aceste rugaciuni intense, aceste prosternari, posturile aspre si – cum sa ma exprim? – ciudatenia crestinismului ortodox intr-un context american. Au trecut cinci ani si nu-mi pot imagina cum am putut trai fara ele. Nu poti sa intri in Ortodoxie prin lectura. Trebuie sa vii si sa vezi.

Rod Dreher, Martie 17, 2011, The Washington Post
Sursa: Familia Ortodoxa
Rod Dreher, scriitor din Philadelphia- De la romano-catolicism la Ortodoxie

Am venit la ortodoxie in 2006 un om frant. Am fost un practicant sincer si un romano-catolic convins multi ani la rand dar credinta mea a fost zguduita in mare parte de ceea ce am descoperit lucrand ca reporter si investigand scandalul legat de abuzul sexual. Presupunerea mea dintotdeauna a fost ca ale mele convingeri teologice mi-ar proteja miezul credintei de orice incercare dar informatiile pe care le aveam si care ma chinuiau mi-au diminuat puterea de a crede in pretentiile de adevar ecleziale ale Bisericii Romane. Pentru sotia mea si pentru mine Protestantismul nu era o optiune, dat fiind ceea ce cunosteam despre istoria bisericii si date fiind convingerile noastre despre teologia sacramentala. Ne-a mai ramas Ortodoxia ca singur liman la care putem trage in urma furtunii ce ameninta sa ne darame credinta.

Adevarul este ca tanjeam deja de o vreme dupa Ortodoxie din aceleasi motive pentru care eu, ca tanar, mi-am gasit calea in Catolicism. Mi s-a parut o stanca de stabilitate intr-o marea turbulenta a relativismului si modernismului care acaparau crestinismul apusean. Si in vreme ce Biserica Catolica a dat la o parte  atat de mult din mostenirea sa liturgica si artistica in violenta Consiliului al doilea al Vaticanului, cea Ortodoxa si-a pastrat-o. Cu ceva ani inainte de a intra in Ortodoxie, eu si sotia mea am vizitat niste prieteni ortodocsi in parohia lor din Maryland. Ca niste catolici morali si conservatori in ceea ce priveste ritualul liturgic ce eram am fost miscati de ceea ce am vazut acolo si chiar invidiosi. A trebuit sa plecam mai devreme si s-o pornim in graba la drum pentru a ajunge catre cea mai apropiata parohie catolica pentru a ne indeplini indatoririle duminicale. Contrastul dintre dezordonatele proceduri liturgice de la Doamna noastra de la Pizza Hut, biserica la care am reusit sa ajungem, si ceea ce am vazut la parohia ortodoxa ne-a facut sa plangem. Dar uratenia estetica, chiar si un simtamant de dezolare spirituala nu inlatura adevarul si noi stiam ca trebuie sa stam cu adevarul – si prin urmare cu Roma – in ciuda tuturor acestor lucruri.

Daca Catolicismul in America ar fi fost sanatos poate ca am fi putut sta mai tari in timpul proceselor de abuz sexual. Dar sotia mea si cu mine ne ingrijoram deja de ceva vreme cum aveam sa crestem copii crestini data fiind lejeritatea invataturii morale din parohiile catolice. Noi ne consideram „catolici ortodocsi” insemnand ca noi chiar credeam ceea ce Catolicismul spune si ne sarguiam sa traim dupa aceste invataturi. Dadeam gres – toata lumea da gres – dar idee e ca asteptam de la biserica sa ne dea invataturi morale limpezi si sa ne ajute sa ne traim credinta cu integritate si bucurie. Iata care era problema: este foarte putina ortodoxie in Biserica Catolica din Statele Unite si, la nivel de parohie, aproape nici un fel de recunoastere a conceptului de „credinta dreapta”. Nu era ca si cand as fi vrut sa-i dau afara pe toti cei care nu se ridicau la inaltimea trairii invataturii catolice – ar fi trebuit sa fiu primul caruia sa-i fie aratata usa daca asta era cazul – doar ca nu distingeam nicio directie si nicio convingere reala ca parohiile si comunitatile parohiale exista pentru alt motiv decat acela de a ne complace intr-o paruta stare de bine. Desi atunci nu aveam un termen cu care sa descriu situatia, eram istovit pana la pamant de acea forma artificiala de crestinism pe care sociologul Christian Smith  o numeste „Deismul moralist terapeutic”. Eram atat de golit de deznadejde din pricina tuturor acestor lucruri ca si catolic incat atunci cand au batut acele vanturi tari legate de scandalurile privind abuzul sexual, structura credintei mele catolice nu a rezistat.

Spun toate astea nu pentru a discredita Biserica Romano-Catolica – pe care inca o iubesc si careia nu-i pot fi suficient de recunoscator pentru faptul ca m-a facut sa cunosc vechiul crestinism sacaramental – ci pentru a infatisa de ce Ortodoxia a fost atat de atractiva pentru mine. Cand l-am intervievat pentru carte mea, „Crunchy Cons”, prietenul meu, Hugh O’Beirne, un convertit de la Catolicism la Ortodoxie, mi-a spus ca pentru un catolic, istovit de razboaiele culturale ce au loc inlauntrul Catolicismului american, e o usurare binecuvantata sa afle ca in Ortodoxie nu exista astfel de „razboaie”. Tipurile de probleme care separa multe alte biserici americane nu sunt nici pe departe atat de disputate in practica ortodoxa. Desi ar fi ridicol sa pretindem ca aceste conflicte nu exista in parohiile ortodoxe, ele pur si simplu nu starnesc asemenea valva.

Si apoi mai este liturghia si muzica. Nimic nu este comparabil cu acestea in alte biserici. Este coplesitor de frumoasa si profunda si este in cea mai mare parte aceeasi Sfanta Liturghie pe care Sfantul Ioan Chrisostom, patriarhul Constantinopolului din secolul cinci, a scris-o. Frumusetea acestei liturghii este de-a dreptul emotionanta si evlavia pe care o inspira este intaritoare. Si desi duc dorul unor imnuri vechi cunoscute (in slujbele ortodoxe cantam psalmi si rugaciuni), sunt multe de spus pentru faptul ca nu mai trebuie sa rabd sa ascult „On Eagle’s Wings” (Pe aripile vulturului) si alte imnuri specifice cultului Catolic american.

Principalul motiv pentru care Ortodoxia este atat de atractiva pentru convertiti, cel putin pentru acest convertit, este seriozitatea cu care trateaza pacatul. Nu vreau sa spun ca e o religie dura – e departe de asa ceva! – doar ca Ortodoxia ia foarte in serios stricaciunea firii umane. Ortodoxia n-o sa-ti spuna ca esti bine. De fapt, iti va cere sa te numesti pe tine asa cum Sfantul Pavel se numea, „cel mai mare dintre pacatosi.” Si Ortodoxia iti va spune Veste cea Buna: ca Hristos a murit si a inviat ca si tu sa ai viata. Dar ca sa ai viata, va trebui sa mori tie iar si iar. Si ca nu va fi fara durere, ca nu poate fi, altfel nu va fi adevarat.

Din pricina tuturor acestora, in pofida frumusetii impresionante si a bogatiei sarbatorilor, Ortodoxia este mult mai austera si solicitanta decat majoritatea bisericilor crestine americane. Liturghiile lungi, desele rugaciuni, asprimea posturilor – toate solicita in mod serios credinciosul, in special americanii comozi din clasa de mijloc ca mine. Ne scot din noi insine si ne cheama la pocainta. Ortodoxia nu e interesata sa ne faca sa ne simtim confortabil in starea de pacatosenie. Nu vrea nici mai mult nici mai putin decat ca noi sa devenim sfinti.

E obisnuit printre convertitii americani ca barabtii sa fie mai intai atrasi de Ortodoxie si apoi ca sotiile lor sa ii urmeze. Nu e greu de vazut de ce. Multi barbati sun satui de un crestinism usurel, burghez care nu le cere prea mult. Barbatilor le plac provocarile si chiar asta le ofera Ortodoxia.

Nu va lasati inselati. Ortodoxia nu e, in adancul ei, despre reguli si practici. Cu cat sporesc in ortodoxie cu atat mai clar imi este ca Ortodoxia este o cale. Nu este o institutie, un set de doctrine sau o colectie de ritualuri, desi le contine pe toate trei. Este mai degraba o modalitate de a privi lumea si locul individului in lume si o traiectorie catre sfintenie care este, in mod paradoxal, atat foarte veche cat si actuala, cel putin pentru sensibilitatile apusene. Este calea catre libertate.

Desigur, exista posibilitatea sa fie si viata parohiala plictisitoare, mohorata in ortodoxia americana, cel mai adesea in parohiile mai vechi si care sunt orientate etnic, care se vad pe sine putin mai mult decat comunitatea la rugaciune. Si pentru ca bisericile ortodoxe sunt pline cu americani obisnuiti, sunt, de asemenea, pline cu probleme americane obisnuite. Oricine vine intr-o biserica ortodoxa si se astepta la perfectiune va fi dezamagit. Ceea ce veti gasi este adevarul si frumusetea prezentate intr-o forma care poate taia respiratia pentru americanul modern si o Cale veche fondata pe stabiltate doctrinara, realitate sacramentala si misticism crestin practic – un misticism care a fost marginalizat in mai toate celelalte biserici americane.

Am gasit in Ortodoxie ceea ce credeam ca voi gasi cand am devenit catolic. Sunt recunoscator lui Dumnezeu ca mi-a dat o a doua sansa in Ortodoxie si mi-a aratat Calea pe care am cautat-o toata viata mea. Cand am venit la usa bisericii pentru prima data, un dezastru spiritual, credeam ca nu voi putea sa rabd aceste liturghii lungi, aceste rugaciuni intense, aceste prosternari, posturile aspre si – cum sa ma exprim? – ciudatenia crestinismului ortodox intr-un context american. Au trecut cinci ani si nu-mi pot imagina cum am putut trai fara ele. Nu poti sa intri in Ortodoxie prin lectura. Trebuie sa vii si sa vezi.

Rod Dreher, Martie 17, 2011, The Washington Post
Sursa: Familia Ortodoxa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s