Sf. Maxim Mărturisitorul

21 ianuarie

Viata Sfantului Maxim

Sfantul Maxim Marturisitorul s-a nascut la anul 580 în Constantinopol, dintr-o familie nobila si a avut parte de o educatie aleasa. Pe la anul 610 împaratul Eraclie l-a chemat la curte, încredintându-i slujba de prim secretar. Dar înca dupa trei sau patru ani a parasit postul si a intrat în Mânastirea Chrysopolis (azi Scutari) de pe tarmul opus al Constantinopolei. Mai târziu a calatorit mult. Pe la începutul anului 632 se gasea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriah al Ierusalimului. Acesta începuse lupta împotriva noii erezii monotelite ce-si facea aparitia la orizont. Patriarhul Sergie din Constantinopol daduse sfatul împaratului Eraclie sa caute sa câstige pe monofizitii de la granita rasariteana a imperiului, pentru a se putea sprijini pe ei împotriva amenintarii persilor. Împacarea trebuia sa se faca pe baza unui compromis care, lasând pe al doilea plan problema celor doua firi în Hristos, obliga cele doua partide sa admita o singura lucrare în El.

Maxim devine conducatorul acestei lupte. Între 642 – 645 el dezvolta în Africa o activitate intensa pentru întarirea episcopilor de acolo împotriva ereziei. «El este sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea curata a credintei». În iulie 645 poarta în Cartagina o mare disputa cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelist “al Constantinopolei, în prezenta a numerosi episcopi. În acelasi timp ia parte la mai multe sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârsitul anului 646 e în Roma, unde ramâne pâna la 649, determinând pe papa Martin sa convoace sinodul din Lateran, prin care de asemenea se condamna monotelismul. La 648 împaratul Constantin II ( 641-668) daduse un nou decret, prin care oprea sub grea pedeapsa de-a se mai discuta daca în Hristos este una ori doua lucrari si vointe (Typos).

Maxim si papa Martin au fost primele victime ale acestei dispozitii. La 653 Maxim este arestat si adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 e exilat la Bizija în Tracia. O noua audiere înca în acelasi an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. La 662 fu adus din nou cu Atanasie apocrisiarul roman si cu un alt Atanasie, ucenic al sau, la Constantinopol pentru o audiere. Intrucât nu vroiau sa taca asupra chestiunii de este în Hristos una sau doua lucrari si vointe, li se taie în fata multimii limba din radacina si mâna dreapta, ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici în scris. Astfel se adeveri din nou ca fiecare particica din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata sa-si dea viata pentru marturisirea ei, fiind o chestiune de viata, nu o simpla speculatie teoretica. Cei trei fura trimisi apoi într-un al treilea exil în tara Lazilor, pe coasta rasariteana a Marii Negre, unde Maxim, ramas simplu monah pâna la sfârsitul vietii trecu în acelasi an, în ziua de 13 august, la Domnul în urma chinurilor suferite, în vârsta venerabila de 82 ani. Din ratiuni liturgice este praznuit solemn, ca pentru mutarea la Domnul, pe 21 ianuarie , data la care s-au mutat moastele sale la Constantinopol, mutand astfel praznuirea pentru moaste in 13 august, aceasta pentru ca 13 august ar fi coincis cu dupa-praznuirea Schimbarii la Fata si cu preserbarea Adormirii Maicii Domnului, ceea ce ar fi eclipsat cinstirea sfantului Maxim.

Despre Dragoste

1. Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a
sufletului datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre
lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este
cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e
împătimit de ceva din cele pământeşti.

2. Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea,
de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi
îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea
atot-cuprinzătoare. Înfrânarea la rândul ei, e născută de
frica lui Dumnezeu, în sfârşit frica de credinţa în
Domnul.

3. Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se
teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se
înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă
necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în
Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele
pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea
iubirea către Dumnezeu.

4. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa
Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe
lângă ea neîncetat cu mare dor.

5. Dacă toate cele ce sunt, prin Dumnezeu şi pentru
Dumnezeu au fost făcute, şi dacă Dumnezeu este mai bun
decât cele ce au fost făcute de El, cel ce părăseşte pe
Dumnezeu, care e neasemănat mai bun, şi se ocupă cu cele
mai rele, se arată pe sine preţuind mai mult cele făcute de
Dumnezeu decât pe Dumnezeu.

6. Cel ce are mintea pironită în dragostea de
Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul
său, ca pe ceva străin.

7. Dacă sufletul e mai bun decât trupul şi dacă
Dumnezeu, care a făcut lumea, e neasemănat mai bun
decât lumea, cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul
şi lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu
nu se deosebeşte întru nimic de închinătorii la idoii.

8. Cel ce şi-a desfăcut mintea de iubirea şi de
preocuparea stăruitoare de Dumnezeu şi o are legată de
ceva din cele ce cad sub simţuri, acela cinsteşte trupul mai
mult decât sufletul şi cele făcute de Dumnezeu mai mult
decât pe Dumnezeu, care le-a făcut.

9. Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e
născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că
nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

10. Când mintea porneşte în focul dragostei spre
Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru
oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea
nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de
Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele,
când răsare soarele.

11. Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea
dumnezeiască. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată.
Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din
toate cele ce sunt.

12. Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţă
dumnezeiască şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte
nemărginirea dumezeiască, atunci copleşită de prezenţa
dumnezeiască, se trezeşte la simţirea smereniei sale
asemenea dumnezeiescului Isaia şi rosteşte cu uimire
cuvintele Proorocului: «O, nenorotitul de mine! Sunt
pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în
mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu
ochii mei pe împăratul Domnul Savaot».

13. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu
iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are
plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea
când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu
bucurie mare şi negrăită.

21 ianuarie

Viata Sfantului Maxim

Sfantul Maxim Marturisitorul s-a nascut la anul 580 în Constantinopol, dintr-o familie nobila si a avut parte de o educatie aleasa. Pe la anul 610 împaratul Eraclie l-a chemat la curte, încredintându-i slujba de prim secretar. Dar înca dupa trei sau patru ani a parasit postul si a intrat în Mânastirea Chrysopolis (azi Scutari) de pe tarmul opus al Constantinopolei. Mai târziu a calatorit mult. Pe la începutul anului 632 se gasea în Africa, împrietenit cu monahul Sofronie, viitorul patriah al Ierusalimului. Acesta începuse lupta împotriva noii erezii monotelite ce-si facea aparitia la orizont. Patriarhul Sergie din Constantinopol daduse sfatul împaratului Eraclie sa caute sa câstige pe monofizitii de la granita rasariteana a imperiului, pentru a se putea sprijini pe ei împotriva amenintarii persilor. Împacarea trebuia sa se faca pe baza unui compromis care, lasând pe al doilea plan problema celor doua firi în Hristos, obliga cele doua partide sa admita o singura lucrare în El.

Maxim devine conducatorul acestei lupte. Între 642 – 645 el dezvolta în Africa o activitate intensa pentru întarirea episcopilor de acolo împotriva ereziei. «El este sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea curata a credintei». În iulie 645 poarta în Cartagina o mare disputa cu Pyrrhus, fostul patriarh monotelist “al Constantinopolei, în prezenta a numerosi episcopi. În acelasi timp ia parte la mai multe sinoade în Africa, convocate la îndemnul lui pentru osândirea monotelismului. La sfârsitul anului 646 e în Roma, unde ramâne pâna la 649, determinând pe papa Martin sa convoace sinodul din Lateran, prin care de asemenea se condamna monotelismul. La 648 împaratul Constantin II ( 641-668) daduse un nou decret, prin care oprea sub grea pedeapsa de-a se mai discuta daca în Hristos este una ori doua lucrari si vointe (Typos).

Maxim si papa Martin au fost primele victime ale acestei dispozitii. La 653 Maxim este arestat si adus la Constantinopol, unde, fiind condamnat, la 655 e exilat la Bizija în Tracia. O noua audiere înca în acelasi an la Bizija are ca urmare trimiterea lui în Perberis. La 662 fu adus din nou cu Atanasie apocrisiarul roman si cu un alt Atanasie, ucenic al sau, la Constantinopol pentru o audiere. Intrucât nu vroiau sa taca asupra chestiunii de este în Hristos una sau doua lucrari si vointe, li se taie în fata multimii limba din radacina si mâna dreapta, ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici în scris. Astfel se adeveri din nou ca fiecare particica din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata sa-si dea viata pentru marturisirea ei, fiind o chestiune de viata, nu o simpla speculatie teoretica. Cei trei fura trimisi apoi într-un al treilea exil în tara Lazilor, pe coasta rasariteana a Marii Negre, unde Maxim, ramas simplu monah pâna la sfârsitul vietii trecu în acelasi an, în ziua de 13 august, la Domnul în urma chinurilor suferite, în vârsta venerabila de 82 ani. Din ratiuni liturgice este praznuit solemn, ca pentru mutarea la Domnul, pe 21 ianuarie , data la care s-au mutat moastele sale la Constantinopol, mutand astfel praznuirea pentru moaste in 13 august, aceasta pentru ca 13 august ar fi coincis cu dupa-praznuirea Schimbarii la Fata si cu preserbarea Adormirii Maicii Domnului, ceea ce ar fi eclipsat cinstirea sfantului Maxim.

Despre Dragoste

1. Dragostea este o dispoziţie bună şi afectuoasă a
sufletului datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre
lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este
cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e
împătimit de ceva din cele pământeşti.

2. Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea,
de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi
îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea
atot-cuprinzătoare. Înfrânarea la rândul ei, e născută de
frica lui Dumnezeu, în sfârşit frica de credinţa în
Domnul.

3. Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se
teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se
înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă
necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în
Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele
pământeşti; în sfârşit mintea desfăcută de acestea va avea
iubirea către Dumnezeu.

4. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa
Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe
lângă ea neîncetat cu mare dor.

5. Dacă toate cele ce sunt, prin Dumnezeu şi pentru
Dumnezeu au fost făcute, şi dacă Dumnezeu este mai bun
decât cele ce au fost făcute de El, cel ce părăseşte pe
Dumnezeu, care e neasemănat mai bun, şi se ocupă cu cele
mai rele, se arată pe sine preţuind mai mult cele făcute de
Dumnezeu decât pe Dumnezeu.

6. Cel ce are mintea pironită în dragostea de
Dumnezeu dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul
său, ca pe ceva străin.

7. Dacă sufletul e mai bun decât trupul şi dacă
Dumnezeu, care a făcut lumea, e neasemănat mai bun
decât lumea, cel ce cinsteşte trupul mai mult decât sufletul
şi lumea zidită de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu
nu se deosebeşte întru nimic de închinătorii la idoii.

8. Cel ce şi-a desfăcut mintea de iubirea şi de
preocuparea stăruitoare de Dumnezeu şi o are legată de
ceva din cele ce cad sub simţuri, acela cinsteşte trupul mai
mult decât sufletul şi cele făcute de Dumnezeu mai mult
decât pe Dumnezeu, care le-a făcut.

9. Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e
născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că
nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

10. Când mintea porneşte în focul dragostei spre
Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru
oarecare. Căci luminată fiind de lumina dumnezeiască cea
nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de
Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele,
când răsare soarele.

11. Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea
dumnezeiască. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată.
Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din
toate cele ce sunt.

12. Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţă
dumnezeiască şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte
nemărginirea dumezeiască, atunci copleşită de prezenţa
dumnezeiască, se trezeşte la simţirea smereniei sale
asemenea dumnezeiescului Isaia şi rosteşte cu uimire
cuvintele Proorocului: «O, nenorotitul de mine! Sunt
pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în
mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu
ochii mei pe împăratul Domnul Savaot».

13. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu
iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are
plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea
când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu
bucurie mare şi negrăită.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s